De Profundis Nichita Stănescu
Pe vrema când mă credeam etern și cochetam cu Veșnicia, căreia-i ridicam cu obrăznicie fusta și-i sărutam sfârcurile sânilor cu buze de aer curat de primăvară… pe vremea când cu pernele palmelor mă dădeam pe derdelușul șoldurilor lunecoase și voioase ale Eternei Tinereți, eu nu mi-aș fi închipuit că voi ajunge vreodată să-l evoc pe Nichita Stănescu. Auzi, să-l evoc, să mă laud eu în fața unui sobor de tineri că, mamă, Doamne!, eu l-am cunoscut pe Nichita. Deși nu mă mai miră nimic.
Unii au făcut din asta –” L-am cunoscut pe Nichita” – o meserie bănoasă. E treaba lor. Mai sunt și rumorile că Nichita era un răsfățat, cu bani peșin, al Guvernului comunist. Poate că nu e minciună, - eu, naiv din fire, abia acum am aflat – dar, unu: Nichita nu se ducea cu ei acasă, îi împrăștia cu prietenii; doi, cred că la geniul lui îi merita. Și, trei, pentru banii ăștia opera lui colaboraționistă, partinică, este egală cu zero. Are si poeme patriotice. Pa tri o ti ce! Nu pro-comuniste. Nu pro -Tovarășu.
”Un pământ numit România”, ”Orfeu în Câmpia Dunării”, ”Soldatul și armele”. Puțin pentru câți bani i se dădeau… Și, Nichita nu era un ins agresiv, era foarte blând. Dar, cred că tocmai de această blândețe a lui se temeau ”Băieții”. Căci, dincolo de metafora blândă el avea o carismă fabuloasă. Și o dragoste de semeni care i-a fost fatală… Casa lui era mereu plină. Masa lui, la fel. Am un singur argument. Moartea lui. Funeraliile. Acolo, la Bellu, i s-a repartizat, pe merit zic eu, spațiul din fața lui Eminescu. În oglindă.
M-am numărat, alături de Florin Iaru, răposatul TT Coșovei, printre cei ce au purtat pe umeri trupul lui Nichita. Pe ultimissimul drum. M-am retras în fața gropii. Lume multă se înghesuia. Am fost curios pe cine călcam. Apoi, am urlat: stăm pe mormântul lui Eminescu! Locul s-a golit într-o clipită. S-a pus o cruce, apoi a venit peste o zi și cea maramureșeană. Cei care au adus-o cu trenul din Maramureș mi-au povestit ce au pățit în tren.
La zilele lui de naștere/moarte, era un pelerinaj fabulos la mormânt. Devenise ceva cvasi-subversiv. Oamenii aproape că se rugau la Nichita. Mișunau agenți prin cimitir. De ce? Românul, tinerii de atunci, aveau nevoie de un model, de un idol. Frumos și carismatic. Căci, orice se încerca în aer, pe apă, pe pământ dădeai numai de unul singur: El. Tovarășu… Așa era perceput Nichita atunci. Azi e terfelit ca orice valoare mare.
Curve de oameni, bre bătrâne! ar fi spus el, Nichita…