Doi ani fară Denisa Răducu: «Doar în fotografii îi mai văd faţa de înger»
Pe 23 iulie 2017, la vârsta de 27 de ani, o fată firavă transformată de o boală grea se stingea pe patul spitalului. Denisa Răducu, sau Denisa Manelista, cum îi spuneau prietenii, a lăsat în urmă doi părinţi îndureraţi şi oameni care au plâns-o şi s-au rugat pentru sufletul ei. Astăzi este cea mai tristă zi pentru ei, iar Click! a stat de vorbă cu Emilian, tatăl regretatei cântăreţe.
Click!: Cum s-au scurs cei doi ani de când nu vă mai puteţi strânge fiica la piept?Emilian Răducu: S-au scurs cu multă amărăciune. Nici nu mai au importanţă zilele, anii pentru mine. Ce rost dacă lumina ochilor mei, fata mea, nu mai trăieşte?! Cel mai dureros lucru pentru un părinte e să îşi îngroape copilul. Ar fi cel mai bun lucru dacă, într-adevăr, acolo sus, ar fi mai bine pentru că aici, soarta a fost nedreaptă cu ea.
De ce spuneţi nedreaptă?Mă refer şi la boală, mă refer şi la oamenii din jurul ei care au jefuit-o şi au distrus-o uşor, uşor, contribuind la moartea ei. O fată cuminte, muncitoare, bună, care nu a făcut rău nici măcar unei muşte. Păcat de ea! Pe 21 iulie, de Sfântul Ilie, am făcut pomană, pentru că a fost sărbătoare mare. Au fost şi vecinii şi câţiva copilaşi. Am făcut o masă mai mare, cu aperitiv, sarmale, fructe, prăjituri, câte o sticlă de suc. Am fost şi la mormânt şi am împărţit. Am făcut ce am putut şi eu, cu multă durere în suflet. La mormânt am pus un acoperiş ca să nu plouă crucea. Au mai venit fete, băieţi şi au lăsat flori, fotografii, jucării, au aprins lumânări. Era iubită, Denisa mea. Am încercat să am grijă de mormânt. Nu aş putea să spun că este un mormânt frumos (n.r.: plânge). Spui aşa despre alte lucruri.Cum mai staţi cu sănătatea?Am avut un accident cerebral vascular şi am rămas cu sechelele acelea, cu gura strâmbă. Medicii mi-au spus că nu există vindecare definitivă. Iau medicamente, vin la control lunar. La greutăţile pe care le am, salariul nu îmi ajunge. E foarte greu cu tratamentul. Lucrez la o întreprindere de roţi auto, lucrez pe utilaje care fac componente pentru autoturisme. Sunt singur, ajutorul primit e din partea fiicei mari, dar are şi ea familie, greutăţi, încerc să nu cer de la ea. De Denisa mi-e dor de ea în fiecare zi. Mor de dorul ei. Nu am visat-o, deşi mi-aş dori. Singurul lucru care mă ajută să îi păstrez memoria şi să îi pot vedea faţa de înger sunt fotografiile.
