Dragă Cristina Neagu,

Şi, fiindcă, cu toată duritatea sportului, ai rămas fiinţa delicată, discretă şi frumoasă pe care mi-o închipuiam. După mintea unora, potenţialul tău de imagine, nume, performanţe, frumuseţe, inteligenţă, tinereţe te recomandă ca pe o potenţială vedetă tv.

Or, în timpul în care tu „stai pe tuşă", tu, puteai, zic să ajungi o vedetă tv. Să baţi televiziunile, să turui despre handbal, fotbal, politică, sărăcie... s-a umplut ţara de specialişti în d-astea. Nu mai fac şcoli, le ajunge liceul, dar au gaşcă şi păreri. „Părerologi".

Comentatori empirici. Un an, puteai uşor să devii şi tu o mică „empirică". La handbal, barem, erai super-expertă. Şi nici de fotbal nu eşti prea străină. Dar, tu te antrenezi, te refaci. Lupţi cu Destinul! El parcă n-ar mai vrea, tu nu şi nu!, îi sari la gât; îi tragi mingi în plex; îl zgârii pe ochi, vrei!

Pe 12 februarie se făcu anul de când nu mai joci în Liga Campionilor. Şi, ce dureros e să stai, să te uiţi la colegele tale. Tu care suferi de handicapul nenorocit de a nu atinge măcar o minge.

Cred că ţi-e dor şi de ghionturile, pumnii şi coatele pe care le luai în atac. Nu mai zic de senzaţia de-a dreptul fiziologică de a atinge mingea: de a o pipăi pe epiderma ei iregulată, de a o arunca spre o poartă să rupi plasa.

Sau, visul omenirii de secole: acela de a zbura: la tine e să zbori cu mingea în mână, să te ridici peste zidul advers. Vise nenorocite, coşmaruri pentru tine, Cristina...E ca o condamnare. Bine că fetele, colegele nu te-au uitat.

Patricia Vizitiu scrise pe tricou „Cristina, Londra ne aşteaptă!". Frumos. Da, măcar să prinzi Olimpiada. Nu mai zic de echipa de club, nici de campionat, competiţiile la zi, ducă-se! Dar Naţionala, da!

Numai că Ea ca să ajungă la Londra, trebuie să se califice... Şi fără tine. Aici e baiul. Cu tine, erau poate mai multe şanse. Erai ACOLO. Prezentă. Jucai. Driblai.Trăgeai. Marcai.

Nu, nu vreau să-ţi pun sare pe rană, ci doar să pricepi cât de rău îmi pare de ce ţi se întâmplă. De ce NI se întâmplă, nouă românilor şi... umărului tău: aceeaşi durere şi aceleaşi regrete...

George Stanca, pamflet