Dragă Mădălina Manole,
De la dispariţia Laurei Stoica, atunci când i-am văzut unii “prieteni”, care o muşcau de cur zilnic, că o plângeau cu lacrimi de farisei - în direct la DDD - am hotărât să nu fiu niciodată în alaiul cioclilor sau al bocitoarelor unui apropiat care dispare.
Mai ales, pentru latura nesinceră, perversă a acestor îndeletniciri. Când s-a produs Marea ta Plecare, mai corect spus Laşa Evadare, eu eram într-un mare examen al vieţii şi, cum ştii, era şi ziua soţiei mele, aceeaşi cu a ta. Apoi am plecat brusc departe de Capitala aia împuţită.
Nu era cazul să mă afişez, să-ţi scriu repede, speculativ, o scrisoare postumă ţie, cum fac acum. Repet, mi se părea de prost gust, pentru că toată lumea te plângea, parcă era de bon-ton, sau, de fapt, unii îşi plângeau necazul, folosindu-te ca pretext.
Dacă te-aş vedea acum, Mădălina, te-aş pălmui! Nu te-aş bate cu trandafiri albi, nu cu "rose rosse", ci cu palma liberă! Ştiu că e oribil ce-ţi spun, e urât din partea unui bărbat, dar aş face-o! Cum de ai putut tu să-ţi iei viaţa?! Este dreptul tău? Crezi eronat; numai Dumnezeu îl are. Mai ales, după ce ţi-ai dorit un copil, un "îngeraş".
Atotputernicul ţi l-a dat, iar tu ai evadat. L-ai abandonat. Asta este impardonabil, Mădălina! Nu-ţi ţin lecţii de morală creştină, de etică, dar tu ai comis o blasfemie faţă de fiinţa căreia i-ai dat viaţă şi apoi ai abandonat-o în jungla umană, în România jegoasă de azi.
Poate că şi scrisoarea mea pare a fi o blasfemie, dar nu cred. E o scrisoare sinceră şi dureroasă a unui vechi prieten sincer şi îndurerat; neresemnat cu destinul ales de tine.
Nu se poate ca din egotismul vedetei care ai fost - şi care a simţit, vezi Doamne!, că e părăsită, uitată de public, luând de bune informaţiile unor şacali care vindeau marfă nu sentimente - să nenoroceşti o fiinţă inocentă.
Ai aflat, acolo unde ai ajuns prin inconştienta-ţi voinţă netrebnică, câtă lume te-a plâns sincer, câtă lume a fost la înmormântarea ta; câte posturi media au transmis evenimentul? Ce "succes" a fost!? Fraiero, sinucigaşo, mamă denaturată!
Scuză-mă, ştii că eu, familia mea, copiii mei, Anuţa mea, te-am iubit, divinizat, adulat. Măcar în virtutea acestui fapt, te pot "urechea" post-mortem! Să mă-njure idioţii. Recomand tuturor celor care vor să te imite - căci deschizi o serie suicidă îngrozitoare - să citească, "Thanatos Palace Hotel" a lui Andrè Maurois. Măcar. Apoi să reflecteze.
Adio! Sau pe curând, Fată dragă... şi, sper să-mi ierţi duritatea discursului. Tu, numai tu, nu şi alţii, neaveniţi, muştele de pe sicriu... Dar, jur să-ţi reproşez aceleaşi lucruri şi atunci când ne vom reîntâlni. Acolo.
George Stanca