Dragă Sylvia,
Pe lumea asta, de când este ea, s-au inventat milioane de forme ale dovezii de iubire.
De la iubirea de un ces sau o noapte, o bancnotă lăsată de el, mai rar de ea, pe faţa de pernă încă udată de transpiraţia efortului divin, sau de chin; sau dovada lăsată prin vorbe neasemuite de poeţi, prozatori, dovezi scrise cu cerneală violetă, cu pastă, cu sânge, cu ghearele şi cu dinţii; dovezi scrise cu securea sau toporul pe grumazul fostei iubite pentru a proba dragostea pentru ceva nou, astea poate mai livreşti, mai neadevărate.
Vezi Traviata, Rigoletto, vezi sinuciderea finală din Romeo şi Julieta, ce dovadă de iubire romantică; dovadă de iubire lăsată pe copaci, pe ziduri de blocuri, pe soclul monumentelor istorice, pe statui, pe mănăstiri: pe pereţii pictaţi de la bolniţa mănăstirii Bistriţa, dacă nu mă înşel, Al Odobescu a lăsat două dovezi de iubire pentru lăcaş, două semnături clare, descifrabile în doi ani diferiţi, pe lângă alte dovezi de iubiri reciproce, gen "Gygy şi Nutzy", "Bobby şi Gabby", impresionant!
Sigur, plasarea numelui iubit pe diverse suprafeţe, pereţi, ziduri publice, lăcaşe sfinte, copaci seculari, e destul de comună, da' ce ai făcut tu, şi ce ai făcut tu public recent, e rarissim, dacă nu unic.
Ca să simplific povestea, dezvălui da capo că ţi-ai lăsat uşor chiloţeii jos, asta ai făcut.
Dar făcând gestul, de fapt ai relevat nu zona inghinală a ta, nu zona pubiană, nu zona de mai jos, ci o informaţie, o ştire de toată seriozitatea: aceea că îţi iubeşti soţul.
Să nu-ţi schimbi soţul, căci, neputându-i şterge numele de pe epiderma ta sacrificată în zona inghinală, vei fi nevoită să te acoperi cu un strat gros de zegras.
Ar fi mai bine şi mai practic, aşadar, să rămâi pentru vecie, a lui. Aşa cum şi eu rămân eternul tău "servus", pentru ineditul ideii tale, drept care semnez,
George Stanca
