In Memoriam - Vasile Mardare
Uneori viața omului se stinge cu ajutorul lui. Neprecupețit. Setos de cupa vieții, de bucuriile ei, omul face abuzuri. Se joacă ades cu ea, cu viața. Și încep cu un exemplu celest - Adrian Păunescu. Care, deși prudent cu bolile, atent cu sănătatea până la ipohondrie, a ars prea devreme… pierzând nopți pentru poezie și cause umane…
Tot așa și cu Vasile Mardare. Dintr-o viață ce începuse a părea să fie a unui anonim, Vasile, cu vocea-i minunată, ieșită din comun, o voce pe care dacă o auzi odată cu un cântec nu o mai poți uita niciodată, o voce cărnoasă, consistentă, armonioasă, a ajuns celebru. În Cenaclul Flacăra vedeți voi, dragii moșului, la oamenii neînvățați să o primească, să o gestioneze, să o trăiască, celebritatea poate păcăli. Și, parșivă cum e, Mama ei de curvă, poate ucide! Dar la ce școală - cea mai primară a lumii - se predă celebritatea ca materie?
Căci ea te poartă prin tunelele-i uneori luminoase, colorate, alteori macabre; te duce, zic, la pierzanie. Rămâi fără acel ”uz al rațiunii” de care parșivul Caragiale râdea mereu, și ești gata. Ești ”PA!” Nu e Vasile singurul destin așa. Vezi Presley, măcar. Sau Janis Joplin, Jimy Hendrix, Jon Morrison, ce-au apelat la droguri să poată căra presiunea celebrității. Cu cât urci mai sus, cu atât cărările sunt mai necunoscute, se fac poteci tot mai înguste și aerul e mai rarefiat…
În ierarhia folkului românesc nu era nimic mai sus ca fostul și actualul cenaclu Flacăra. Primul condus autoritar de Adrian; al doilea, comilitonic, de Andrei. Mai sus nu aveai cum să ajungi. Nu e un Cenaclu al cenaclurilor. Și asta s-a văzut la prea-generoasele tabere din Calafat organizate de Dan Vană. Unde, chiar și fără voia/intenția organizatorilor, funcționa zisa ”puțini am fost, mulți am rămas”… dar care avea virtuți naționale. Chiar acolo, l-am văzut pe Vasile în plenitudinea fericirii, cu botniță la extaze, cu familia sa alături, într-un mediu artistic sănătos mustind de folk. Apoi, l-am mai întâlnit, prea-extaziat, la câteva serate folk prin București, și acum, să aud că…
Un destin scurt de nici 50 de ani. Poveste neterminată. Un fir din caier rupt dinainte de a se termina fularul pe care bunica i-l împletea…
S-a dus dintr-o RECIDIVĂ. Nu era deloc prima oară când avea probleme cu inima. Pe care, ca orice tânăr - să spun că era bătrân? - le sfidează cu însăși tinerețea sa cu inconștiență romantic-sinucigașă. ”Cine, eu? Vedeta de folk, băiatul de talent, chitaristul eminent, cu vocea mea superbă, … eu să mă duc dincolo!?” De parcă ai avut contract viager cu Dumnezeu. Iar El a făcut o derogare și a dat drumul la nemurire începând cu tine… O, voi bravi cavaleri ai viselor, artiști ai nemuririi și naivitatea-vă candidă… scuzați pleonasmul…
Zbor plăcut printre astre, îngeri și galaxii,Vasile Mardare!
PS: ... mai spune s-aducă ghitara…
