Lucian Viziru, traumatizat în copilărie. Presiunea succesului a venit de la o vârstă fragedă: „Odată m-a ras în cap”
Lucian Viziru, unul dintre cei mai cunoscuți actori din industria românească, vorbește deschis despre traumele trăite în copilărie. El mărturisește că presiunea succesului a apărut încă din primii ani de viață, fiind nevoit să urmeze drumul trasat de regretatul său bunic, Gheorghe Viziru.
Cu o carieră solidă atât în muzică, cât și în cinematografie, Lucian Viziru și-a construit un nume puternic în lumea showbizului. Întotdeauna a fost o persoană sinceră, care a vorbit fără rețineri despre experiențele personale.
Cum era pedepsit în copilărie Lucian Viziru
În urmă cu câteva luni, actorul a fost invitat în emisiunea „40 de întrebări” moderată de Denise Rifai, la Kanal D. Cu sinceritate și curaj, el a acceptat să abordeze subiecte sensibile legate de viața sa.
Printre acestea s-a aflat și trauma copilăriei, strâns legată de ideea de performanță și succes. Încă de mic, pe umerii săi a fost pusă povara unor așteptări uriașe, venite din partea bunicului Gheorghe Viziru, campion național la tenis.
Atunci când nu reușea să câștige, era pedepsit aspru: își amintește că era ras în cap sau că i se luau rachetele de tenis, care erau apoi oferite altor persoane.
„Așteptările de la mine erau foarte, foarte mari, deoarece eu trebuia să calc pe urmele bunicului. N-am avut de ales, iar mama, din nefericire pentru ea și pentru mine, era executantul acestor ordine, venite de „sus', de la Gogu (n.r.: Gheorghe Viziru, bunicul său, fost campion național la tenis).
N-aveam voie să pierd! Odată m-a ras pe cap, altădată mi-a luat rachetele și le-a facut cadou adversarului meu (…)”, a spus actorul la „40 de intrebari cu Denise Rifai”.
Ce fel de frate era în copilărie Lucian Viziru
Lucian Viziru a vorbit cu sinceritate și despre relația cu fratele său, Augustin. De-a lungul anilor, între cei doi au existat și momente tensionate, în care nu s-au înțeles prea bine. Cu toate acestea, Lucian își amintește cu emoție faptul că a fost mereu un frate grijuliu și prezent în viața lui Augustin.
„Nu știu cum aș putea să descriu în cuvinte, știu doar că atunci când aveam cam 10 – 11 ani, cea mai mare frică a mea era ca Augustin să nu se lovească sau să nu plângă.
Nu ne înțelegem deloc, are o mentalitate total diferită de a mea. A fost greu și ne este în continuare greu să intrăm în subiecte importante, care ne-au marcat viețile dar, una peste alta, îmi este foarte drag, mă gândesc cu drag la el (…)”, a mai adăugat el.
