Memento Mori - Puiu Călinescu

Nu! Nu-i nici ziua sa de naștere - 21 iunie 1920, nici a decesului -16 mai 1997. Dar, recent, Puiu ne-a dat niște semnale. TV. Ne cunoșteam din zeci de turnee. Camarad mereu zglobiu. Mega-ultra- supra-popular. Când la ”Tănase” juca „Un băiat de zahăr ars”, „Trăsnitul meu drag”, „Idolul femeilor”, toate scrise de el, se călca lumea-n picioare. A ținut pe umerii săi ani buni teatrul marelui Tănase. Atunci, da! Când chelnerii, ospătarii și coafezele, niciodată politrucii, erau de râsul ”maselor populare”… Nu a nimerit epoca, bietul Puiu! Acum, Puiu a reapărut!

Așa, din seninul care anunța viscolul de-acum … Întâi, emisiunea TVR 2 ”Gala umorului” , prezentată cu grație și har de ravisanta, senzuala-mi slăbiciune Diana Cavaliotti cu spiritualul Dragoș Huluba. Medalion evocator. Apoi, uriașul comic a fost re-evocat simultan CineMaraton. Emisiune (sau emisie?) de pe un canal cu număr imemorabil pe scala Telekom. Tot ce vezi cu Puiu te face să râzi. Așa cum în psihiatrie se practică muzico-terapia, El, Puiu, poate fi un excelent comico-terapeut. Administrat ca medicament. O doză de Puiu egal o pastilă de xanax! Nu vă țin eu teoria ”de râs sănătos”. Nu o știu. O simt. O gust. O devor. 

Am o marotă, de câte ori îl (mai) văd pe Puiu, am un sentiment de tristețe, de necaz; de oftică și revoltă. Fiindcă nu pricep cum mama dracu’?, într-o viață de 77 de ani, nimeni nu l-a luat în serios. Ca actor comic, zic. Ins lucrativ. Geniu nativ. Cred că nu s-a născut omul care să scrie pentru el. Oare? Așa se pare! Ca urmași - Bendeac. Pe alocuri… are ”soneala” și ”dilimandreala”. Căci, văd, comparațiile cu el se cantonează numai la Louis de Funes. După mine un actor sărac, în imaginația facială, la grimase. Totuși, super-exploatat de ai lui… Pe când Puiu lărgește gama marilor actori de grimase. Atingând - dincolo de clasicul Charlot - valoarea unor Cantiflas. Norman Wisdom - impresionantă filmografie. Realizații, adulații lideri ai schieciurilor, Mr Bean și Benny Hill. Apropitari! Dar recentul megastar Jim Carrey?! Ca Puiu. Nedreptățit cu ură. Un monstru al pantomimei, improvizației faciale, gimnasticii intelectuale…

Pe o scară mondială leală, cu o publicitate ca lumea, Puiu Călinescu putea fi indubitabil Acolo. La Zei. Dar nivelul regizoral la noi fu mic, mitic-caragialesc. Meschin. Rușine! Și marele comic a avut un scenariu al lui pentru un film cu/despre sine. Fu aruncat la coș, cu superior dispreț, de… Sergiu Nicolaescu! Rușine, post-mortem, oportunistului neo-tătuc care ”a ciuruit” cinematografia multilateral-dezvoltată.

Puiu Călinescu - un destin aproape tragic. Pentru un talent spontan, deloc instruit - nu era nevoie - hărăzit unui geniu risipit în derizoriu; cu nenorocul de a fi ”prins” o epocă absurdă și imbecilă. De care nici să râdă prea tare nu a putut…