Nidia Moculescu, măcinată de dorul tatălui său. Gestul emoționant făcut în memoria lui Horia Moculescu
Nidia Moculescu simte lipsa tatălui său, regretatul Horia Moculescu. Maestrul s-a stins din viață pe 12 noiembrie 2025, la vârsta de 88 de ani, din cauza unor probleme de sănătate. Nidia, fiica sa, a postat o fotografie emoționantă pe rețelele de socializare.
Moartea marelui compozitor și pianist Horia Moculescu a lăsat multă durere în inima fiicei sale, dar și în rândul apropiaților săi. Acesta se afla internat la Institutul „Matei Balș”. Horia Moculescu s-a confruntat cu probleme respiratorii de-a lungul timpului, cauzate de fumatul excesiv din tinerețe, la care renunțase de două decenii.
Nidia Moculescu păstrează vie amintirea tatălui ei
Compozitorul a avut o relație specială cu Nidia, fiica sa și a Marianei Moculescu. Tânăra, distrusă de moartea tatălui său, și-a exprimat sentimentele pe rețelele de socializare, acolo unde a postat o fotografie din copilăria sa, alături de Horia.
Nidia Moculescu: „Erai zâmbetul meu… Tu erai viața, lumina mea”
La scurt timp după moartea tatălui său, Nidia a transmis un mesaj trist, dar emoționant, în care și-a strigat durerea. În textul postat pe rețelele de socializare, tânăra a vorbit despre relația specială cu tatăl ei, și susținerea pe care acesta i-a oferit-o de-a lungul timpului.
„Mă sufocă și mă strânge lumea, Tată! Nu pot să respir. Nu știu să trăiesc. Erai aerul meu. Erai drumul meu. Trimite-mi tăticule o singură bătaie de inimă care să nu mai muște din mine când și pianul tău plânge și fiecare notă te întreabă: unde ești? când vii?…
Erai zâmbetul meu… Tu erai viața, lumina mea. Și acum, fără tine, sunt o fiică ruptă din trupul lumii. Sunt o strigare fără de rost care nu mai are ecou. Îți amintești cum îmi spuneai că sunt puternică? Că am în mine seva ta? Că voi înflori chiar și în iarnă? Ai greșit, Tată. Eu nu sunt puternică. Eu sunt frântă. Sunt o frunză smulsă de vântul durerii. Sunt o fiică care nu mai știe să fie. Și te caut în fiecare colț de tăcere, în fiecare adiere, în fiecare vis. Dar nu te mai găsesc. Și mă întreb: cum să trăiesc fără tine? Cum să învăț Tată asta….
M-ai învățat atâtea, tată, dar un singurul lucru nu ai reușit… cum să mă faci să trăiesc fără tine… Cum să mai văd lumea, când ochii mei – de fapt ochii tăi – , sunt orbi în fața lumii? Cum să mai vorbesc când gura mea, tot moștenirea ta, nu mai poate decât să urle? Mi-ai fost Totul. Ai fost rădăcina, coroana, cerul și pământul meu. Și acum… acum sunt doar copila ta căzută, cu genunchii zdreliți de durere, cu sufletul în zdrențe, cu inima în gol.Tăticule, dacă mă auzi, trimite-mi un semn.
Da-mi un semn din tăria ta, că eu nu mai pot. Nu mai pot! Trimite-mi tăticule, te implor, un acord care să nu sune a despărțire, o armonie care să mă țină dreaptă când lacrima apasă pe pedale, când vinulul lumii s-a zgâriat, iar muzica ta se tânguie pe repetiție, ca o rugăciune fără răspuns…Tu ai fost stejarul meu. Rădăcina mea. Trunchiul care m-a ținut dreaptă când viața mă lovea cu furtuni. Umbra ta era adăpostul meu. Frunza ta era speranța mea. Iar acum… acum ai căzut. Și eu cad cu tine… Într-un hău… și fără lumină. Fiica ta. Cea care cade. Cea care te strigă. Cea care nu știe cum să trăiască fără stejarul ei..”.
