Scrisorile lui Stanca. Dragă Florina Cercel,
Dragă Florina Cercel,
Ţuca dragă, că aşa ţi se spune, pe vremea deceniului 7 secolul trecut, când mă apropiam de tine, începeam să tremur. Aceeaşi senzaţie am avut-o şi când vorbeam la telefon. Nu mai spun când te vedeam jucând în filme, la Tv sau pe scândură... se tulbura ceva în fiinţa mea personală... Ei, dacă vrei aşa, o declaraţie târzie, dar ce să spun, erai frumoasă, erai superbă... că acuma când anii ne-au cam turtit despre tine la proporţia vârstei pot să spun acelaşi lucru. Că eşti minunată. Las conceptele, măsurătorile, etaloanele pentru cei tineri, noi ceilalţi avem altele, la care unii din ei ajung şi le înţeleg şi alţii ironici şi superiori azi, nu ajung săracii... Că asta le spun şi eu tinerilor insolenţi cu vârsta asta trecătoare, care mă iau la mişto de parcă vârsta e un handicap, nu o evoluţie. Mai ales celor care mă-ntreabă mai poţi, moşule, mai poţi?, le urez să nu apuce vârsta mea ca să moară curioşi/proşti... Dar ce-mi veni când eram în plin elogiu al tinereţii şi mai ales, frumuseţii dumitale răpitoare, carnale, distrugătoare... Una nu musai de actriţă. Deşi erai, eşti, ci una de femeie. Frumoasă, carnală, senzuală să fie iubită. Nu ştiu ce ascendenţe ai tu prin zodie, dar eu te-am crezut multă vreme Taur. Ai multe din el, că tot suntem în plină zodie taurină...Ce să vorbesc despre rolurile tale jucate, despre succesele tale, să o facă teatrologii, filmologii...Eu iubesc frumosul feminin şi de asta mă ocup şi mă pasionez de o viaţă. Nu prea găseşti, în afara poemelor de amor, poezii sociale la mine sau măcar revolta jurnalistului care sunt. Nu, eu iubesc şi scriu despre iubire. Apoi, draga mea, dincolo de întreaga mea encomiastică, privindu-te, ascunzi un ghem de drame şi tragedii existenţiale. Viaţa ta e cum zicea poetul, un roman. Ai iubit, Dumnezeu ţi-a luat dragostea din plină, explozivă tinereţe, ţi-a redat-o, te-a dezamăgit, ai iubit, ai suferit, ai râs de cineva, ai plâns după altcineva, mai o premieră la teatru, mai un film şi uite că viaţa aia tumultuoasă a trecut. Vine faza a doua – contemplarea, meditaţia. Cine spune că are şi bătrâneţea farmecul ei, eu ca şi Fănuş Neagu, îl desfid şi-l bag în aia mă-sii. Nu are nimic mai presus de vitalitatea tinereţii. Uneori sunt de acord cu Michel Houellebecq, care spune că pe la 45 de ani, când începe Marea Vestejire, ar trebui să plecăm singuri din viaţă. Şi ce facem cu florile de mai, cu cerul luminos şi albastru, cu marea, cascadele, iernile argintii? Cu Mozart, Bach, Pliseţkaia, Marlon Brando, JC Maillot şi toţi colegii tăi? Parcă nu-ţi vine...Te sărut pe suflet cu tandreţe maximă.
