Scrisorile lui Stanca. Dragă Gabriel Garko,
Cred în romantism. Am încă naivitatea aceea, a tipului care crede în ficțiuni și că tot ce vede în film e adevărat.
Și o cultiv, chiar. Eu, la vârsta, la uzajul meu, la lecturile mele inclusiv cele cinematografice, am o perversitate a receptării - nu cred, dar mă prefac să cred că ceea ce văd în film e adevărat. Într-un joc sufăr, oftez, mă bucur. Particip, deci. E un exercițiu intelectualo-cultural ce mă amuză. Asta, ține de cultura-mi romantică, pornită poate de la ”Cei 3 muschetari” cetire până la ”Ana Karenina”, ”Mândrie și prejudecată”,”Emma”, ”Madamme Bovary” și alte ovariene…
Ești, poate, cel mai frumos și fresh actor pe care l-am văzut vreodată. Te admir ca estet, evident. O fac și ca un bărbat care uneori te substituie, se visează a fi tu și iubește sperjur, toate femeile din jur. Așa cum faci tu sau cum ai făcut-o prin Tonio Fortebracci în serialul ”Onoare și respect”, film neo-mafiot, genial de comercial, țesut în jurul frumuseții și tinereții tale angelice. Să știi că am urmărit serialul cu o singură credință, că orice scenariu s-ar fi scris, că ori de câte ori te-ar fi împușcat mafioții, tu nu aveai cum să mori deoarece cu tine se termina filmul. Căci Tu erai filmul, caro Tonio alias Gabriel...
Da, te văd ca pe un Făt-Frumos italian al vremurilor Internetiene. Înalt, suplu, cu o piele întinsă, strălucitoare pe un trup de vis, - sunt hetero, se știe… - un chip de înger cu ochi albaștri și părul negru strălucitor dat pe spate sau cu o cărare spontană la mijloc, menit să fie iubit de toate femeile lumii. Ai avut operatori, fotografi, imagiști meseriași care ți-au pus în valoare toate aceste prețiozități trupești, ba chiar cred că s-a exagerat. Din bărbatul sexual care ești și în realitate ei au făcut ce vrea publicul, ce vor femeile înamorate, posesive, vorace - un personaj super-sexy. Dar nu ca o Madona agresivă și vulgară ci, mă repet, mai aproape de un înger… Blând, perfect, calin.
Așa încât, văzându-te la tv zilele astea, ai fost pentru mine o mare dezamăgire! Prin comparație cu modelul impus. Cu Tonio. Iată-te la TVR, un tip gen hippy, cu ochelari - mișto, fetelor! - neras de o zi, cu plete decolorate până la umeri, gen lățos… dar, caro Gabriele, scumpe Gavril, Îngere, erai tu însuți. Cel real. Nu icoana!
Sigur, nu stau acum să filozofez între real și virtual, între imagine și realitate, între raporturile dintre ceea ce ești, /ce pari a fi/și ce vrei să pari a fi, chestii evocate demult de Spinoza. Nu filosofez, te omagiez.
Tu ești ce ești: Splendidul lumii. Cu frumusețea aia omenească. Trecătoare. Privește la colegul tău Alain Delon…
… oricum te iubesc ca un estet, nu ca mai toate femeile din lume. Și nu atât pentru frumusețea ta, cât pentru talentul care o dublează. Jos pălăria!
