Boala care l-a îngenuncheat pe Avram Iancu: „Eu nu mai sunt Iancu, eu sunt umbra lui. Iancu e mort.”
Avram Iancu, figura emblematică a Transilvaniei din anul 1848, a fost afectat de o profundă depresie și o boală gravă a plămânilor, care i-au marcat sfârșitul. Celebrul „crăișor al munților” a cunoscut declinul după perioada sa strălucită, marcându-și numele în istorie în timpul revoltei din 1848 și 1849.
Boala secolului 21 care l-a îngenuncheat chiar și pe Avram Iancu
În anii tinereții sale, Avram Iancu, în vârstă de 25 de ani, a devenit un lider cheie al mișcărilor revoluționare, conducând românii în confruntările din Transilvania. Împreună cu moții, l-a susținut pe împăratul habsburgic în conflictul cu armata ungară, în urma refuzului ungarilor de a acorda drepturi politice românilor. Casa imperială austriacă i-a recunoscut astfel statutul de națiune politică, potrivit Historia.ro.
Conflictul s-a încheiat în august 1849, iar moții au renunțat treptat la arme. Cu toate acestea, Avram Iancu a devenit o figură incomodă atât pentru autoritățile ungare, cât și pentru habsburgi. A fost chiar arestat în decembrie 1849, dar a fost eliberat rapid datorită intervenției populației.
De la acest punct, viața eroului a luat o întorsătură neașteptată. A căzut într-o stare profundă de depresie și potrivit unor istorici, își exprima temerile cu privire la un necaz iminent. Boala și suferința l-au îngenuncheat, aducând un final tragic pentru unul dintre liderii semnificativi ai mișcării de eliberare a românilor din Transilvania.
„Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd, că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dar şi hotărât dispun, ca după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi; tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele”, scria Avram Iancu, în 20 decembrie 1850.
Împăratul Franz Ioseph, care l-a primit pe Avram Iancu în audienţă, a încercat să-i acorde acestuia „Crucea de aur pentru merite, cu coroană”. Cu toate acestea, Iancu a ales să nu accepte această distincţie. În timpul vizitei sale în Transilvania în 1852, unde tensiunile dintre români şi maghiari erau încă prezente, Iancu a planificat să-l întâmpine pe împărat. Însă, în ziua în care împăratul a ajuns pe Muntele Găina, Iancu a ales să nu se prezinte. Acest gest neaşteptat a marcat retragerea lui Iancu din viaţa publică.
„Mintea i se împăienjeni de durere, iar figura lui câştigă încetul cu încetul expresia dureroasă şi cruntă a eroilor distruşi de puterea covârşitoare a unei idei, pe care realităţile vremii o refuzaseră deocamdată”, îl descria istoricul Nicolae Buta, în 1924.
În momentele în care era lucid Iancu spunea: „Eu nu mai sunt Iancu, eu sunt umbra lui. Iancu e mort”.
Starea de sănătate a lui Avram Iancu a început să se deterioreze în timp. Se crede că suferea de tuberculoză şi că a început să aibă hemoragii pulmonare. De asemenea, se pare că starea lui psihică era la fel de gravă. În ultimii ani de viaţă, Iancu, fiind bolnav, alegea să se plimbe prin satele muntenilor din Apuseni, având mereu la el fluierul pe care îl folosea pentru a cânta. În 1872, starea lui de sănătate s-a înrăutăţit considerabil. A fost internat în spitalul din Baia de Criş, judeţul Hunedoara, din cauza unei hemoragii şi a unei tuse severe. În dimineața zilei de 10 septembrie 1872, Avram Iancu a fost descoperit fără viață, pe prispa locuinței unui sătean din Baia de Criș.
