Ce făceau bunicii noștri cu cartofii înainte să îi pună în pământ în luna iunie, pentru a avea o recoltă bogată toamna. Secretul e folosit și astăzi de grădinarii experimentați
Pe vremuri, bunicii noștri nu aveau ghiduri de grădinărit moderne, fertilizanți chimici sau utilaje sofisticate, însă reușeau să scoată din pământ recolte impresionante.
Secretul lor? Cunoșteau natura, ritmurile pământului și știau ce trebuie făcut cu fiecare plantă – inclusiv cu cartofii, înainte ca aceștia să ajungă în pământ.
Una dintre cele mai importante etape, adesea ignorată de grădinarii începători, este pregătirea cartofilor de sămânță înainte de plantare. Acest obicei tradițional, transmis din generație în generație, contribuie semnificativ la obținerea unei recolte bogate, cu zeci de tuberculi sănătoși dintr-un singur cuib.
Alegerea cartofilor de sămânță – prima garanție a recoltei
Bunicii nu plantau orice cartof rămas din pivniță. Ei selectau atent tuberculii sănătoși, de dimensiuni potrivite (nici prea mici, nici uriași), cu coajă fermă, fără urme de putrezire sau boli. Un cartof bun de sămânță trebuie să aibă 2-4 ochi bine dezvoltați, pentru a porni rapid în vegetație.
„Sămânța bună face recoltă bună” – o vorbă veche care rămâne perfect valabilă.
Încolțirea controlată – „înverzirea” cartofilor
Tradiția spune că, înainte de plantare, cartofii trebuie scoși din beci și lăsați la lumină timp de 2-3 săptămâni. Bunicii puneau tuberculii într-un singur strat, într-un loc bine aerisit și luminos, dar ferit de soarele direct. Așa obțineau colți scurți, groși și verzi – semn că planta e pregătită de drum.
Această metodă, numită „încolțire forțată” sau „vernalizare”, ajută cartoful să:
- pornească mai repede în vegetație după plantare;
- dezvolte tufe mai viguroase;
- formeze mai mulți tuberculi per cuib.
Tăierea cartofilor mari – un alt truc strămoșesc
Pentru a economisi sămânță, cartofii mari erau tăiați în două sau chiar în patru, cu condiția ca fiecare bucată să aibă cel puțin un ochi vizibil. După tăiere, bunicii lăsau bucățile 1-2 zile la uscat, pentru ca tăietura să se cicatrizeze – evitând astfel riscul de putrezire după plantare.
Această tehnică este încă folosită și recomandată în multe gospodării și ferme de subzistență.
Plantarea la momentul potrivit
Bunicii plantau cartofii când pământul era „încălzit”, dar nu uscat, de obicei în a doua jumătate a lunii aprilie sau început de mai, în funcție de zonă. Foloseau drept reper natura: „Când înflorește păpădia, poți pune cartoful în pământ.”
Plantarea prea devreme în sol rece încetinește creșterea, iar prea târziu reduce randamentul.
Ce mai făceau bunicii? Combinau știința populară cu observația
Pe lângă aceste tehnici, bunicii mai aveau câteva obiceiuri simple dar eficiente:
- presărau cenușă de lemn peste cuiburi, pentru a feri cartofii de dăunători;
- evitau să planteze doi ani la rând în același loc, pentru a preveni epuizarea solului;
- foloseau pământul afânat și bine săpat, ideal pentru dezvoltarea tuberculilor.
Cartofii de toamnă (numiți și cartofi de vară pentru consum de toamnă-iarnă) se plantează în a doua parte a verii, astfel încât recoltarea să aibă loc înainte de primul îngheț. Perioada optimă pentru plantare este între 15 iulie și 10 august, în funcție de regiune și de soiul folosit.
