Condamnat în România, sărac în Franța. Povestea extraordinară a scriitorului Eugen Ionesco: „Căutam pe jos. Am găsit 3.000 de franci"
Eugen Ionesco, marele dramaturg român, a fost condamnat în România. În Franța, a plecat cu familia în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, însă a fost extrem de sărac, scrie adevărul.ro. „Trăiam în sărăcie. Fata mea era micuță. Literalmente, nu aveam niciun ban. Era ora pieței. Copilașul ne plângea."
Eugen a părăsit România când era copil
Când era încă un copil, Eugen a părăsit România și s-a mutat la Paris cu părinții săi, deoarece tatăl său (care se numea tot Eugen Ionescu) pregătea un doctorat în drept. Cu toate acestea, la foarte scurt timp după sosirea sa, România a intrat în război cu Germania și Austro-Ungaria, iar tatăl său a fost chemat înapoi în țara sa natală pentru a se înrola în armata română. După ani de zile fără vești, tatăl lui Eugene a fost considerat mort, când de fapt divorțase și se recăsătorise la București.
Peste ani, scriitorul avea să mărturisească, așa cum e consemnat în volumul de dialoguri realizate cu Claude Bonnefoy „Între viață și vis”: „Locuiam într-o casă foarte frumoasă, foarte veche. Nu era un castel, ci o veche fermă căreia i se spunea Moara. În realitate, era o fostă moară, dezafectată cu o sută de ani în urmă… Casa aste se afla într-un loc extraordinar, la încrucișarea a trei sau patru drumuri, un loc înconjurat de coline, de măguri, de crânguri. Era un cuib, un adăpost.
Acolo, în acea casă mai degrabă întunecoasă, ca toate casele de la țară de pe-atunci, aveam un sentiment de confort extraordinar… Toate erau prilejuri de a construi simboluri. Întrucât locuiam în fundul unei văioage, ca să mergem la oraș trebuia să suim un povârniș, numit «Potaia». Cățărându-te până sus, vedeai în zare, înaltă, clopotnița bisericii. (…) Abia acum încerc să-mi explic de ce mă simțeam așa de fericit. Trăiam atunci paradisul. Existau culorile, culori tonifiante, de o prospețime și o intensitate pe care nu le vor mai avea niciodată, culorile pe care le iubesc cel mai mult, mai cu seamă un albastru neprihănit, pur.”
Eugen nu a avut o relația bună cu tatăl său
Familia a rămas la Paris, iar mama lui Eugen, Marie-Therese, o franţuzoaică născută Ipcar, a lucrat în diverse locuri de muncă pentru a se întreține. După un timp, Eugen și sora sa au fost trimiși să locuiască la țară cu familia franceză.
După 15 ani fericiți, Eugen a aflat că tatăl său era încă în viață și a ales să se întoarcă împreună cu sora sa în patria sa de mult pierdută. În loc de o reuniune plină de bucurie, Ionesco a fost supus caracterului tradiționalist al tatălui său și dezaprobării dure a pasiunii sale pentru literatură: cei doi bărbați nu au fost niciodată apropiați.
Întoarcea în România a fost traumatizantă
Întoarcerea în România s-a dovedit ... În anul 1922, după ce în urmă cu câțiva ani tatăl îi părăsise la Paris, înrolându-se în armată, viitorul scriitor este nevoit să se întoarcă în țara tatălui, împreună cu mama și sora sa, și să trăiască o experiență despre care va povesti întotdeauna în tonuri sumbre.
Anii traumatizanți petrecuți la București, unde trebuie să învețe o limbă pe care nu o cunoscuse niciodată cu adevărat, să se confrunte cu un stil de viață pe care nu îl înțelege și nu-l agreează și să se supună unor reguli de viață privată și de viață școlară pentru care nu era croit, îl conving că „viața e în altă parte”.
„Orașul era urât (...)"
„Clădirile joase și murdare, străzile înguste, aspectul oamenilor de pe stradă, mirosul de mititei mâncați în restaurantele în aer liber, impropriu numite grădini de vară, orchestrele de țigani și țiganii prea numeroși – să fi fost eu rasist? –, toate acestea mă oripilau. Orașul era urât. Sunt foarte sensibil la absența frumuseții. Mai târziu, când am fost obligat să locuiesc la tata și să trăiesc în aceeași casă cu soția și cumnatul lui, loc în care am fost nefericit, am avut o copilărie plină de persecuții.
Și, apoi, când am cunoscut antisemitismul, odată cu ascensiunea nazismului, s-au adăugat și alte motive pentru a-mi dori să plec cu orice preț“, mai rememora dramaturgul. Pentru Eugen Ionescu, la momentul publicării articolului din septembrie 1977, România era „o țară nefericită, în care, de veacuri, fac ravagii invaziile, dictaturile, seismele“.
În Franța, era extrem de sărac
„Era în 1948. Trăiam în sărăcie. Fata mea era micuță. Literalmente, nu aveam niciun ban. Era ora pieței. Copilașul ne plângea. Cui să fi cerut ceva bani? Resursele erau epuizate. M-am înfuriat. Am pus dintr-odată mâna pe sacoșă și am ieșit la cumpărături. Mergeam la piață. Căutând pe jos. Am găsit un mic teanc de bancnote: 3.000 de franci.
M-am întors cu coșul plin de provizii. Ceva mai târziu, din nou fără bani, am refăcut experiența. N-am mai găsit, și asta cu dificultate, decât o bancnotă de 500 de franci. În altă împrejurare, în aceeași vreme, cea mică era bolnavă. Cu totul, aveam o bancnotă de 100 de franci. Trebuiau medicamente, așa că m-am dus la farmacie“, rememora dramaturgul într-un articol publicat în noiembrie 1977 de către „La Nouvelle Revue Française“.
În România a fost condamnat
În primii ani petrecuți în Franța, relația cu țara natală se măcina din ce în ce mai mult, Ionescu trăind în realitate absurdul existențial ce urma să îi marcheze din ce în ce mai mult dramaturgia.
În 1946, este condamnat în contumacie de către Curtea Marțială la ani grei de închisoare pentru „ofensa adusă armatei și națiunii“. Motivul? Un pamflet publicat în revista „Viața Românească“, în care critica aspru România interbelică, pe care o considera naționalistă și xenofobă.
Citește întreg articolul pe adevărul.ro.
