Singurul animal din lume care iubește o singură dată în viață și ține doliu. I-a uimit pe cercetători
Pierderea unui partener de viață este una dintre cele mai profunde forme de suferință cunoscute de oameni. Mult timp s-a crezut că această experiență aparține exclusiv speciei noastre.
Cercetările recente arată însă că nu suntem singurii care traversăm o asemenea ruptură emoțională. Coioții, carnivore adesea percepute ca oportuniste sau lipsite de atașament, formează relații monogame pe viață și manifestă comportamente care pot fi interpretate drept doliu atunci când își pierd partenerul.
Monogamia, o excepție în lumea mamiferelor
Monogamia strictă este rară în rândul mamiferelor: doar 3–5% dintre specii sunt considerate monogame, iar chiar și în aceste cazuri apar frecvent „abateri”.
Lupii, de pildă, pot forma perechi stabile, dar nu sunt complet fideli din punct de vedere genetic. În cazul coioților, lucrurile stau diferit iar dovezile sunt surprinzător de solide.
Într-un studiu publicat în 2012, o echipă coordonată de ecologul Stan Gehrt, profesor la The Ohio State University, a analizat populații de coioți urbani din zona Chicago.
Rezultatul a uimit comunitatea științifică: toate cele 18 perechi studiate, cu un total de 96 de pui, au demonstrat fidelitate genetică absolută. Niciun indiciu de „trădare” reproductivă. Mai mult, datele colectate ulterior, pe parcursul a încă zece ani, au confirmat aceeași concluzie.
Această formă rară de atașament, numită monogamie genetică, aduce avantaje clare. Masculii participă activ la creșterea puilor, iar perechea își apără teritoriul împreună. Chiar și în mediul urban, unde oportunitățile de a schimba partenerul sunt numeroase, coioții aleg stabilitatea. Relația nu este una temporară, ci o structură socială de bază.
Ce se întâmplă când partenerul moare
Există o singură excepție de la această regulă: moartea partenerului. Atunci, comportamentul animalelor se schimbă vizibil.
Coioții rămași singuri pot deveni letargici, mănâncă mai puțin și emit urlete lungi, descrise de cercetători ca un fel de „plâns”.
În unele cazuri, indivizii văduvi revin în mod repetat în zonele unde partenerul a fost văzut ultima dată.
Fără a proiecta intenții umane asupra lor, aceste comportamente amintesc inevitabil de doliul uman și sugerează că pierderea nu este un simplu eveniment biologic, ci o ruptură reală în viața lor socială.
Doliul, vizibil în creier
Neurobiologul Sara Freeman, profesor asociat la Utah State University, studiază de peste șase ani baza biologică a acestor legături. Cercetările sale se desfășoară la National Wildlife Research Center, unde este menținută o populație de coioți pentru studii comportamentale.
Într-un studiu recent, Freeman și colegii săi au analizat modificările din creierul coioților rămași fără partener, concentrându-se pe receptorii pentru hormonul CRF (corticotropin releasing factor), implicat în răspunsul la stres.
Rezultatele au arătat o creștere a acestor receptori în zonele asociate mirosului și memoriei tractul olfactiv și hipocampul la coioții văduvi. Ipoteza cercetătorilor este că doliul modifică neurochimia creierului pentru a accentua procesarea amintirilor și a indiciilor senzoriale: animalul devine mai atent la mirosurile prin care coioții își recunosc partenerii și își semnalează prezența.
Freeman subliniază limitele studiului numărul redus de animale, faptul că toate erau femele și că se aflau în etape diferite ale doliului, dar concluzia rămâne puternică: pierderea lasă urme biologice măsurabile.
De ce contează pentru oameni și pentru conservare
Importanța acestor descoperiri depășește biologia animală. Oamenii și coioții împărtășesc mecanisme hormonale similare de răspuns la stres și atașament, astfel că observațiile ar putea contribui, pe termen lung, la o mai bună înțelegere a doliului prelungit la oameni și la identificarea unor intervenții non-farmacologice, precum mișcarea sau alte forme de activitate fizică.
Există și o miză de conservare. Coioții sunt adesea percepuți ca dăunători și vânați agresiv. Uciderea unui individ dintr-o pereche poate declanșa un efect de domino: destrămarea teritoriului, conflicte între coioți și, paradoxal, mai multe interacțiuni problematice cu oamenii. Înțelegerea structurii lor sociale poate duce la strategii mai inteligente de coexistență.
