Imperiul care a fost la un pas de dispariție. Momentul de răscruce din istoria lumii și miracolul care a salvat un stat aflat aproape de colaps total
În vara anului 1402, o confruntare cu adevărat epică avea să zguduie echilibrul de putere din Eurasia. Sultanul Baiazid I, supranumit Yildirim – „Fulgerul”, liderul puternic al unui Imperiu Otoman în plină expansiune, era înfrânt și luat prizonier de Timur Lenk, conducătorul unui imperiu ambițios ce visa la refacerea gloriei mongole de odinioară.
Bătălia de la Ankara avea să marcheze începutul unei crize adânci în interiorul otomanilor. Rămas fără conducător, imperiul intră într-un deceniu de război civil între fiii lui Baiazid, care, în lipsa unei autorități centrale, își împart sultanatul și se luptă între ei cu o ferocitate devastatoare.
În haosul ce a urmat, Mircea cel Bătrân a știut să joace o carte importantă. Domnul Țării Românești s-a implicat direct în luptele pentru putere din Imperiul Otoman, cucerind de trei ori capitala Adrianopole și influențând decisiv politica din regiune. Ba chiar, spun sursele istorice, a ajuns să pună sultani pe tron.
Pe marginea prăpastiei: Otomanii, aproape de dispariție
Perioada 1402–1413 a fost una de cumpănă: în acel deceniu, Imperiul Otoman s-a aflat la un pas de colaps total. Criza declanșată de înfrângerea de la Ankara a fost atât de profundă încât doar un miracol politic și militar a permis supraviețuirea statului, scrie Historia.
Fără acel noroc și fără slăbiciunile dușmanilor, otomanii s-ar fi putut stinge, precum multe alte popoare nomade ridicate brusc la putere și dispărute la fel de rapid. În acea epocă, Bizanțul încă exista, principii români și sârbi încă aveau forță militară, iar republicile maritime italiene priveau atent și interesat spre răsărit. Istoria ar fi putut lua o altă turnură.
Dar realitatea istorică a decis altfel. Otomanii au reușit, aproape miraculos, să-și reconstruiască statul, să își recapete coeziunea internă și, peste doar câteva decenii, aveau să cucerească ceea ce părea de neatins: Constantinopolul.
Baiazid în lumea gloriei, dar cu spatele descoperit
Toată această poveste fascinantă este relatată de istoricul Andrei Pogăciaș într-un episod al podcastului „Colecționarul de istorie”, în care momentul-cheie de la Ankara este analizat în detaliu.
La începutul anului 1402, Baiazid se afla în cea mai bună formă politică și militară. Asedia pentru a treia oară Constantinopolul, iar Europa aștepta dintr-un moment în altul vestea căderii Bizanțului. Sultanul părea invincibil: în 1396, la Nicopole, învinsese armatele cruciate și cucerise sudul Bulgariei, Albania și Thesalia. În Orient, i se spunea „stăpân al ţinuturilor Romei”, iar în Occident – „Imperator Turchorum”.
Dar în plin asediu al Bizanțului, o veste cade ca un trăsnet: Timur Lenk, „cel Șchiop”, se apropia de Anatolia cu o armată disciplinată și numeroasă. Campaniile nesfârșite ale lui Baiazid și stilul de viață decadent în contrast cu rigorile Coranului, i-au atras ura populației. Principatele anatoliene, dornice să scape de jugul otoman, au văzut în Timur un eliberator.
Cu o rețea de spionaj întinsă, Timur a înțeles exact unde să lovească. Iar ceea ce părea imposibil s-a întâmplat: Imperiul Otoman a fost înfrânt decisiv, Baiazid a fost capturat, iar visul unui imperiu care părea de neoprit s-a destrămat, pentru un timp, într-un praf de confuzie și războaie civile.
