FotoIstoria cetății strămutate de pe Dunăre după construcția Porților de Fier. „Oamenii dorm în catacombe și scotocesc nopți întregi după comori”
În a doua jumătate a secolului XX, Dunărea a devenit scena unei transformări radicale, odată cu construirea sistemului hidroenergetic și de navigație de la Porțile de Fier I.
Acest proiect uriaș nu a însemnat doar producerea de energie și modernizarea navigației, ci și dispariția unor lumi întregi. Sub apele lacului de acumulare aveau să fie îngropate orașe, sate, drumuri, dar și insula Ada Kaleh, un loc cu identitate aparte, unde timpul părea să curgă altfel, potrivit Adevarul.
Un proiect care a schimbat Dunărea
În anii ’60, România și Iugoslavia au inițiat unul dintre cele mai ambițioase proiecte comune din Europa de Est.
Peste 20.000 de muncitori au fost mobilizați pentru ridicarea barajului de la Gura Văii, a hidrocentralei și a ecluzelor, dar și pentru amenajarea unui lac de acumulare care urma să transforme complet cursul Dunării.
Inaugurat oficial în 1972, sistemul a dus la creșterea nivelului apei cu până la 40 de metri în anumite zone, ceea ce a determinat inundarea vechilor vetre ale localităților.
Orașul vechi Orșova a fost mutat câțiva kilometri mai încolo, iar satele de pe malul fluviului au fost evacuate în grabă. Drumurile și calea ferată au fost reconstruite la cote mai înalte, pentru a nu fi înghițite de ape.
În spatele acestei modernizări impresionante s-a aflat însă un cost uman și cultural uriaș: mii de oameni au fost strămutați, iar peisaje întregi au dispărut definitiv sub oglinda Dunării.
Ada Kaleh, „insula-cetate” cu istorie zbuciumată
Aflată în apropiere de Orșova, insula Ada Kaleh era un spațiu unic în România, un loc unde influențele orientale se împleteau cu cele europene. Comunitatea era formată în principal din turci, urmași ai unor ostași otomani, iar viața de zi cu zi era dominată de comerț, pescuit și prepararea dulciurilor tradiționale din smochine și trandafiri. Străduțele înguste, bazarurile și mirosurile de cafea și rahat confereau insulei un aer exotic, rar întâlnit în această parte a Europei.
Istoria insulei era însă mult mai veche. Considerată un punct strategic esențial pe Dunăre, Ada Kaleh a fost disputată de imperii și fortificată în repetate rânduri. Cetatea în stil Vauban, ridicată în secolul al XVIII-lea, domina circulația pe fluviu și transforma insula într-o adevărată „cheie” a regiunii.
În același timp, viața locuitorilor nu era lipsită de greutăți. O parte dintre ei trăiau în condiții precare, adăpostiți în catacombele cetății, unde speranța descoperirii unor comori ascunse devenise aproape o obsesie colectivă.
„Populația sărăcăcioasă doarme încă în catacombele insulei, unde oamenii scotocesc nopți întregi și sapă, fiindcă domnește credința că au rămas de la turci și de la austrieci mari comori îngropate în pământ.”
Această imagine, la granița dintre realitate și legendă, reflecta contrastele profunde ale vieții de pe insulă: între farmecul oriental și sărăcia ascunsă în subteran.
Planul îndrăzneț: mutarea unei cetăți
În momentul în care s-a decis construirea barajului, soarta insulei Ada Kaleh părea pecetluită. Totuși, academicianul Constantin Nicolaescu-Plopșor a propus un plan curajos: salvarea patrimoniului prin strămutarea cetății și a unor elemente esențiale ale insulei. Ideea era de a recrea Ada Kaleh pe insula Șimian, situată în aval, lângă Drobeta-Turnu Severin.
Proiectul presupunea un efort logistic uriaș. Zidurile cetății au fost demontate piesă cu piesă, fiecare element fiind numerotat, ambalat și transportat cu șlepurile pe Dunăre. Nu era vorba doar despre reconstruirea unei fortificații, ci despre salvarea unui univers: moscheea, cimitirul, mormântul sfântului Mischin Baba, casele tradiționale și chiar vegetația specifică urmau să fie mutate și replantate pe noua insulă.
Presa vremii descria acest proces ca pe o operațiune aproape miraculoasă, în care trecutul era reconstruit cu grijă, în speranța că spiritul locului va supraviețui.
Insula Șimian, locul unei istorii milenare
Insula Șimian nu era doar un spațiu ales întâmplător pentru relocare. Cercetările arheologice au demonstrat că fusese locuită încă din preistorie, cu urme aparținând culturilor Sălcuța și Coțofeni, dar și cu vestigii dacice, inclusiv locuințe, unelte și arme. Descoperirea unor tezaure monetare și a unor complexe funerare a confirmat importanța acestui loc de-a lungul mileniilor.
Mai mult, unii istorici susțin că insula a jucat un rol important în timpul campaniilor romane, fiind folosită în construcția podului lui Traian, proiect realizat de arhitectul Apollodor din Damasc. Prin devierea apelor Dunării, ar fi fost posibilă ridicarea pilonilor acestui pod monumental, considerat una dintre marile realizări ale Antichității.
Astfel, mutarea cetății pe insula Șimian părea să aducă laolaltă mai multe straturi de istorie, într-un loc deja încărcat de semnificații.
Un proiect abandonat
Deși lucrările de reconstrucție au avansat în anii ’70 și ’80, iar zidurile cetății, turnurile și câteva case au fost ridicate, proiectul nu a fost dus la bun sfârșit. După moartea lui Constantin Nicolaescu-Plopșor, inițiatorul ideii, entuziasmul s-a diminuat, iar planurile de amenajare a unui muzeu în aer liber și a unui complex turistic au fost treptat abandonate.
După 1990, insula Șimian a rămas aproape uitată. Ruinele cetății au fost lăsate pradă vegetației, iar locul a devenit greu accesibil și puțin cunoscut. Abia recent, prin includerea sa pe traseul Via Transilvanica, insula a început să revină în atenția publicului, fiind redescoperită ca un punct simbolic la capătul unuia dintre cele mai lungi trasee turistice din România.
