Localități mutate peste noapte: poveștile satelor care au schimbat România fără să vrea
În România secolului XX, marile proiecte energetice și miniere au promis modernizare, independență industrială și energie pentru întreaga țară.
Însă, pe lângă baraje spectaculoase, galerii miniere și lacuri de acumulare, aceste proiecte au lăsat în urmă un preț greu de trecut în statistici: sate întregi mutate, înghițite de ape sau acoperite de steril.
Pentru locuitorii acestor așezări, schimbarea a venit adesea brusc, uneori chiar „peste noapte”, prin decizii luate departe de glasul oamenilor simpli.
Ironia este că tocmai aceste sate – care nu au cerut niciodată să fie „motoarele dezvoltării” – au ajuns să schimbe România fără să vrea, prin sacrificiul lor tăcut.
Geamăna – satul înghițit de sterilul cuprului
Geamăna, un sat pitoresc din Munții Apuseni, a dispărut sub unul dintre cele mai toxice lacuri de decantare din Europa. În 1978, odată cu deschiderea exploatării de cupru de la Roșia Poieni, autoritățile au decis relocarea populației și transformarea văii satului în iaz de steril, potrivit Wikipedia.
Strămutările au fost grăbite, despăgubirile mici, iar oamenii au fost nevoiți să-și lase în urmă gospodăriile, livezile și cimitirele. Astăzi, turla bisericii – rămasă în picioare doar pe jumătate – răsare dintr-un peisaj metalic, roșiatic, devenit simbol al distrugerilor industriale.
Geamăna a „schimbat țara” fără să vrea, deoarece iazul său a făcut posibilă exploatarea celui mai mare zăcământ de cupru din România, resursă esențială pentru industrie.
Beliș și Giurcuța de Jos – satele ascunse sub lacul Fântânele
În județul Cluj, lacul Fântânele – început în 1970 și finalizat la mijlocul anilor ’70 – a înghițit două localități: vechiul Beliș și Giurcuța de Jos. Construcția barajului a fost considerată necesară pentru alimentarea Clujului cu apă și pentru producerea de energie electrică, iar sutele de familii din vale au fost relocate pe un platou înalt, unde se află astăzi noul Beliș.
Locuitorii își amintesc cum casele au fost demontate sau lăsate în urmă, cum cimitirele au fost strămutate în grabă, iar biserica din Giurcuța de Jos – un reper important pentru comunitate – a fost abandonată să fie acoperită de ape. În anii secetoși, ruinele ei reapar la suprafață ca o mărturie a unei lumi dispărute.
Lacul Fântânele alimentează și astăzi cu energie și apă o regiune largă, iar sacrificiul acestor sate a fost considerat, în epocă, „necesar progresului”.
Satele dispărute în urma barajului Bicaz – 20 de comunități sacrificate pentru lumină
Construirea barajului de la Bicaz și formarea lacului Izvorul Muntelui (1950–1960) au reprezentat cea mai amplă strămutare civilă din România comunistă. Pentru a crea lacul de 30 km², peste 20 de sate au trebuit să fie mutate, iar aproape 19.000 de oameni și-au părăsit gospodăriile.
Satele au fost fie mutate pe versanți, fie desființate complet. Familiile și-au dus morții în cimitire noi, ridicate pe dealuri, iar vechile vetre ale comunităților au fost acoperite de apele reci ale lacului de acumulare. Cârnu, Poiana Cârnului, Lețești sau Rețeș sunt doar câteva dintre satele care nu mai există nicăieri pe hartă.
Barajul Bicaz a devenit, la nivel național, un simbol al puterii industriale – unul dintre proiectele care au schimbat fundamental sistemul energetic al României. Prețul uman rămâne însă în memoria celor strămutați.
Ada Kaleh – insula orientală scufundată de Porțile de Fier
Ada Kaleh era un colț unic de lume: o insulă pe Dunăre, populată majoritar de turci, cu o moschee, bazaruri cu mirodenii, ateliere de dulciuri, grădini de trandafiri și o cultură distinctă. În 1970, odată cu formarea lacului de acumulare pentru hidrocentrala Porțile de Fier I, insula a fost definitiv inundată.
Locuitorii au fost mutați în grabă pe alte insulițe sau în orașe din apropiere, dar atmosfera orientală a locului nu a mai fost reconstituită niciodată. O parte dintre clădiri a fost demontată cu intenția de a fi reconstruite pe insula Șimian, dar proiectul nu s-a realizat integral, lăsând doar ruine.
Ada Kaleh a devenit un mit, „Atlantida Dunării”, iar dispariția ei a marcat definitiv identitatea multiculturală a zonei.
