Marii domnitori care s-au urât de moarte. Erau veri de gradul I, dar nu s-au suportat niciodată
Doi dintre cei mai importanți conducători ai Evului Mediu românesc, Vlad Țepeș, domn al Țării Românești, și Ștefan cel Mare, domn al Moldovei, au fost nu doar contemporani și aliați de nevoie în lupta antiotomană, ci și veri de gradul I.
Însă, departe de imaginea eroică a unei fraternități între doi mari apărători ai creștinătății, relația dintre ei a fost una plină de tensiuni, trădări și rivalități politice. În timp ce unii istorici vorbesc despre o prietenie distrusă de interesele vremii, alții consideră că între cei doi nu a existat niciodată încredere adevărată.
De la alianță la trădare: prietenia dintre veri s-a transformat în dușmănie
Vlad Țepeș (1431–1476), cunoscut și sub numele de Dracula sau Vlad Draculea, a fost fiul legitim al lui Vlad Dracul și al uneia dintre fiicele lui Alexandru cel Bun, domn al Moldovei.
Prin această legătură, Vlad era văr primar cu Ștefan cel Mare (1457–1504). Se spune că cei doi au copilărit împreună, însă odată ajunși pe tronurile țărilor vecine, relația lor s-a deteriorat rapid.
La început, lucrurile păreau promițătoare. În 1457, Ștefan cel Mare a fost ajutat chiar de Vlad Țepeș să urce pe tronul Moldovei, după ce acesta l-a înlăturat pe rivalul Petru Aron.
Relațiile dintre cei doi s-au răcit însă câțiva ani mai târziu, în contextul marilor conflicte cu Imperiul Otoman. În 1462, Vlad Țepeș a organizat celebrul atac de noapte de la Târgoviște, în care a incendiat corturile turcilor și i-a pus pe fugă.
Însă, în acel moment, Ștefan cel Mare era aliatul otomanilor, promițându-i-se drept răsplată Cetatea Chilia, aflată sub controlul Țării Românești. Aceasta a fost scânteia care a declanșat o dușmănie de decenii.
Răzbunări și atacuri între Moldova și Țara Românească
După ruptura dintre cei doi, Ștefan cel Mare a atacat orașele Târgul de Floci și Brăila, incendiate în întregime — localități aflate sub stăpânirea lui Vlad Țepeș. Relațiile dintre Moldova și Țara Românească s-au deteriorat grav, iar cronicarii străini au consemnat numeroase atacuri reciproce.
Cronicarul turc Sa'adeddin Mehmed scria în secolul al XVI-lea că, în 1462, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare erau „dușmani vechi”, iar moldovenii, profitând de campania otomană, încercaseră să invadeze Țara Românească. În schimb, oștile lui Vlad au reușit să le bareze drumul.
De asemenea, istoricul bizantin Laonikos Chalkokondylas nota că moldovenii și turcii s-au aliat pentru a asedia Cetatea Chilia, punct strategic de o importanță vitală pentru comerțul dunărean.
Acest episod a devenit momentul culminant al conflictului moldo-muntean: asediul Chiliei din iunie 1462. Bătălia pentru această cetate a simbolizat ruptura definitivă dintre cei doi veri, fiecare urmărind propriile interese teritoriale și alianțe externe.
Relația lor, redresată abia după ani de războaie și închisori
După ani de rivalitate, trădări și conflicte, soarta avea să-i apropie din nou. În 1475, când Vlad Țepeș se afla închis la Buda, în urma unei acuzații de trădare aduse de regele maghiar Matei Corvin, Ștefan cel Mare a intervenit personal pe lângă suveranul Ungariei pentru eliberarea vărului său. Era o perioadă de mari presiuni otomane asupra regiunii, iar Ștefan avea nevoie de sprijin militar în sudul Dunării.
Vlad a fost ținut 12 ani prizonier la Vișegrad, apoi sub domiciliu forțat la Buda, fiind eliberat doar după intervenția lui Ștefan. Totuși, relația lor nu a mai revenit niciodată la forma inițială. Chiar dacă amândoi au luptat împotriva Imperiului Otoman, neîncrederea și rivalitatea au rămas până la sfârșitul vieții lor.
Documente rare confirmă conflictul dintre cei doi
Un manuscris păstrat la Vatican, descoperit de istoricul Vasile Lupașc, confirmă tensiunile dintre cei doi domnitori. Scris de Niccolò de Modrussa, trimisul Papei Pius al II-lea, documentul menționează că oștenii români l-au lăudat pe Vlad pentru vitejie, dar au dezvăluit și resentimentele sale față de Ștefan, care atacase Chilia și profitase de slăbiciunea Țării Românești.
Papa, aflat în plină campanie de cruciadă antiotomană, îl considera pe Vlad un domnitor ortodox incomod, acuzat de cruzimi și de execuții sângeroase, ceea ce a amplificat imaginea negativă a sa în Apus, transmite Historia.
