Singura cetate din România care nu a fost niciodată cucerită. O construcție genială extrem de puternică
Este cea mai mare cetate din spațiul extracarpatic și a intrat în istorie ca singura necucerită vreodată. A fost construită în perioada de glorie a Moldovei medievale și este strâns legată de numele lui Ștefan cel Mare, deși a fost ridicată pe vremea domnitorului Petru I și îmbunătățită de Alexandru cel Bun.
Singura cetate necucerită vreodată: cetatea de Scaun a Sucevei
Prima atestare documentară a Cetății Sucevei datează din 10 februarie 1388. Este menționată într-un document în care Petru Mușat împrumută cu 3000 de ruble de argint pe regele Poloniei, care a oferit drept garanție de restituire a banilor provincia Pocuția, scrie Historia.
În același an, Petru I Mușat, care era căsătorit cu sora regelui Poloniei Vladislav II Iagello (1386-1434), a mutat capitala Moldovei din Siret la Suceava.
Cetatea de Scaun a Sucevei făcea parte din sistemul de fortificații construit în Moldova la sfârșitul secolului al XIV-lea, în momentul apariției pericolului otoman.
Acest sistem cuprindea curți domnești, mănăstiri cu ziduri înalte, precum și cetăți de importanță strategică, în scop de apărare, întărite cu ziduri de piatră, valuri de pământ sau cu șanțuri adânci.
Fiind foarte bine fortificată și cu un sistem defensiv foarte bun, Cetatea de Scaun a Sucevei nu a avut niciodată o garnizoană foarte mare, iar rolul ei a fost unul strict militar. Aici se păstra întregul tezaur al Moldovei, jefuit de Soliman I Magnificul în 1538.
Ce s-a folosit la construcția cetății
Cetatea avea forma unui patrulater regulat, cu laturile opuse de lungimi egale, iar în exterior, la fiecare colț, dar și pe mijlocul fiecărei laturi, erau dispuse bastioane cu latura de patru metri.
Zidurile aveau o grosime de aproximativ doi metri, fiind construite din piatră nefasonată, între pietre aflându-se umplutură de piatră legată cu mortar, în care s-a mai pus piatră și cărămidă sfărâmată.
Au mai fost întrebuințate în masa de zidărie și bârne din lemn de stejar, pentru a evita fisurarea zidurilor în urma tasării.
Pe latura de est, la o distanță de aproximativ patru metri de ziduri, a fost săpat un șanț de apărare cu o adâncime variabilă, de aproximativ zece metri.
În cetate se intra printr-o poartă semicirculară, cu raza de 1,5 metri, aflată pe latura de sud.
În interiorul cetății, pe latura de est, se afla camera de gardă. De-a lungul zidurilor erau săpate pivnițe boltite ample, deasupra cărora se înșirau mai multe încăperi: camera domnitorului, camera doamnei, baia domnească, depozitul de alimente, un paraclis și o închisoare.
Cetatea devine și mai solidă pe vremea lui Alexandru cel Bun
Pentru a proteja intrarea în cetate de pericolul atacării acesteia cu artilerie, domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) a dezvoltat sistemul de apărare al construcției, realizând în partea de sud un zid paralel cu cel al cetății, cu scopul de a proteja intrarea.
Tot în perioada domniei lui Alexandru cel Bun s-au pavat căile de acces spre cetate.
Ștefan cel Mare face din cetate una de necucerit
Ștefan cel Mare a înțeles cel mai bine, însă, necesitățile construirii de clădiri fortificate pentru a apăra Moldova de atacurile turcilor, tătarilor, ungurilor sau polonilor.
Considerând că Cetatea Sucevei nu este suficient întărită pentru a rezista atacurilor inamicilor Moldovei, el a construit un zid de incintă care a înconjurat fortul mușatin, asemenea unui inel.
Zidul de incintă avea înălțimea de 15 metri față de fundul șanțului de apărare, fiind prevăzut cu creneluri plasate în partea inferioară.
Un zid lega bastionul din sud-vest a fortului mușatin cu bastionul din colțul de sud-vest al zidului de incintă construit de Ștefan cel Mare. Pentru a evita prăbușirea peretelui șanțului de apărare de pe latura de est, a fost construit un zid de piatră, cu rol de sprijin (o contraescarpă).
Pentru a întări și mai mult cetatea, domnitorul a dispus adăugarea la primul zid de incintă a unui al doilea, cu grosimea de doi metri, care s-a unit pe latura de nord cu zidul fortificației lui Petru Mușat. Noul zid de incintă, cu o grosime de cel puțin 3, 5 metri, a fost prevăzut cu șapte bastioane semicirculare, câte unul pe laturile de nord-vest, sud-vest, sud, sud-est și nord-est și două pe latura de est. Cele trei bastioane pătrate din prima etapă au fost menținute și dublate cu ziduri semicirculare.
Șanțul de apărare a fost mult lărgit, fiind extins și pe laturile de sud și vest.
Intrarea în cetate a fost mutată pe latura de nord-est, unde exista un pod mobil, astfel că, odată trecut podul, vizitatorii nepoftiți dădeau de o capcană unde puteau să-și piardă viața.
Cetatea a fost asediată din nou în anul 1485 de armatele otomane, apoi în 1497 de oștile poloneze conduse de regele Ioan Albert, dar niciodată nu a fost cucerită.
