Singurul animal din lume care plânge cu adevărat. Simte bucuria și tristețea la fel ca oamenii
Elefanții au fost mult timp apreciați pentru capacitatea lor, alături de delfinii și cimpanzeii, printre alții, de a-și exprima emoția, chiar și empatia. Aceste animale sunt singurele din lume care plâng cu adevărat.
Salvatorii unui elefant brutalizat timp de 50 de ani au spus că, după ce i-au îndepărtat lanţurile în care era legat, acesta a plâns de bucurie.
Unele animale plâng atunci când resimt durere, asemenea copiilor mici, care nu găsesc altă cale de comunicare, spun cercetătorii. În acest caz, am putea spune că elefantul Raju, despre care pomeneam anterior, a plâns pentru că îl durea tot corpul.
„Echipa a fost de-a dreptul mişcată, atunci când a văzut lacrimi pe obrajii lui Raju. Toţi ştiau, în adâncul sufletului, că el plângea de emoţie că a fost eliberat”, a declarat unul dintre salvatori.
Se pare că acesta nu este primul caz înregistrat, de acest fel. Anul trecut, un pui de elefant a plâns fără oprire după ce a fost brutalizat şi mai apoi alungat de mama sa.
Lacrimile de elefant sunt adesea asociate, ca şi în cazul oamenilor, cu starea de supărare.
„Unele mamifere pot plânge atunci când nu se mai simt confortabil”, a declarat specilistul Marc Bekoff.
„Pentru elefanţi, ca şi pentru bebeluşi, plânsul poate o fi o modalitate de eliminare a stresului. Dar, până la urmă, stresul este o emoţie”, a adăugat acesta.
Cercetătorii au observat cum reacționează elefanții când le moare cineva drag
A devenit rar ca elefanții africani sălbatici să trăiască până la bătrânețe, datorită sacrificării lor brutale de către braconierii de fildeș. Și mai rar este șansa oamenilor de știință de a observa elefanții în timp ce fac față morții liderului familiei lor.
Shifra Goldenberg, doctorand la Universitatea de Stat din Colorado, se numără printre puținii norocoși. Ea a urmărit ultimele zile când regina Victoria, una dintre ultimele matriarhe vechi supraviețuitoare din Rezervația Națională Samburu din nordul Kenya, a murit din cauze naturale în 2013, cu membrii familiei ei aproape. Când Goldenberg s-a întors la carcasă câteva săptămâni mai târziu, ea a întâlnit elefanți din trei familii separate care inspectau oasele.
Videoclipul de 15 minute al lui Goldenberg cu investigația elefanților, pus la dispoziție exclusiv pentru National Geographic pentru prima dată, este o nouă completare importantă la cercetările despre complexitatea gândirii și percepției elefanților și a răspunsurilor lor la moarte. Videoclipul nu numai că surprinde un ritual important al comportamentului elefanților, dar dezvăluie noi perspective despre puterea legăturilor sociale.
Deși cele trei familii nu erau rude cu Victoria, ei o cunoșteau, spune Goldenberg, și au arătat în mod clar o legătură cu ea zăbovind asupra corpului ei.
„Ceea ce făcea familia era interesant, dar ceea ce făceau nerudele ei este, de asemenea, important”, spune Goldenberg. „Vedeți ancheta lor asupra cadavrului. Vedeți viței trecând pe lângă ei și mirosind. Este uimitor să vezi acest nivel de fascinație. Familia ei era tulburată că nu se trezea. Dar populația mai mare era și ea interesată de moartea ei.”
Respect pentru morți?
Elefanții au fost mult timp apreciați pentru capacitatea lor, alături de delfinii și cimpanzeii, printre alții, de a-și exprima emoția, chiar și empatia. Dar răspunsul lor la moarte rămâne un mister. Au ele caracteristica umană a durerii? Exemplele se înmulțesc, deși știința rămâne incompletă.
Alte animale nu manifestă un mare interes pentru cadavrele morților lor. Elefanții africani o fac. Au împrăștiat oasele membrilor familiei lor. Se știe că ridică un picior peste corpul unui elefant. Rudele lui Eleanor, o altă matriarhă din Rezervația Samburu, i-au tras și au împins carcasa timp de aproape o săptămână după ce a murit. Unii s-au legănat înainte și înapoi, în timp ce alții au stat în tăcere.
Elefanții fac, de asemenea, diferența între rămășițele de elefanți și alte mamifere mari. În testele pentru măsurarea interesului lor, ei au ales craniul unui elefant dintre craniile unui bivol și unui rinocer.
George Wittemyer, un biolog conservator al Universității de Stat din Colorado, care a studiat elefanții la Rezervația Samburu din 1997, spune că elefanții au „o fascinație pentru moarte”, care este greu de interpretat.
„Elefanții au respect pentru morții lor, dar interacțiunea lor cu morții lor nu este un lucru pe care îl înțelegem pe deplin”, spune Wittemyer, care conduce și consiliul științific al Salvați elefanții, scriu cei de la National Geografic.
„De fiecare dată când se întâmplă, nu este același lucru, dar este un comportament izbitor – nu se bazează pe supraviețuire sau necesitate, ci se bazează pe un fel de emoție”, spune el. „Faptul că interacționează și au interacțiuni comportamentale cu morții lor în o formă care nu este explicabilă în niciun context evolutiv simplu, vorbește despre viețile emoționale mai profunde ale elefanților pe care nu le putem studia cu ușurință.”
Dar nu se oprește înainte de a diagnostica durerea.
Barbara King, profesor emerit de antropologie la William & Mary din Virginia și autoarea cărții How Animals Grieve, nu este de acord.
„Nu mă îndoiesc că elefanții se întristează”, spune ea. „Știm că acestea sunt creaturi inteligente și emoționale. Nu trebuie să știm ce gândesc ei. Cu durere, trebuie să știm că comportamentul supraviețuitorului este modificat semnificativ față de linia de bază normală, cum ar fi retragerea socială modificată, hrănirea, somnul, postura corporală care este susținută într-un fel.”
În cei trei ani de când cartea ei a fost publicată, spune King, rapoartele despre durerea animalelor, bazate pe comportamentul modificat, se accelerează și o bază de date câștigă volum. Ea adaugă: „Este, de asemenea, foarte important să știi când nu există durere.”
O moarte liniștită, cu familia
Victoria a condus un grup de elefanți cunoscut în Rezervația Samburu sub numele de Familia Regală, un grup de aproximativ 20 de elefanți, toți numiți după regi, regine și alte regalități din întreaga lume. Familia Royals este una dintre cele mai mari și mai dominante familii din rezervație, cu patru femele mari de reproducere, inclusiv surorile Victoria, Anastasia și Cleopatra, acum noii capeți de facto ai familiei.
Victoria s-a născut în 1958, cu cinci ani înainte de independența Kenyenei. Când a murit pe 12 iunie 2013, la vârsta de 55 de ani, rezervația era asediată de câțiva ani de braconieri care vizau matriarhe mai în vârstă și au îndurat o secetă gravă care a ucis un număr suplimentar de elefanți mai în vârstă, lăsând astăzi o populație de elefanți mult mai tânără.
„Familii precum familia regală ne amintesc cum ar trebui să arate societatea”, spune Goldenberg. „Deși ne-a întristat să o vedem murind, murind în mod natural într-o după-amiază liniștită pe malul râului, înconjurat de familia ei a fost o cale mult mai pașnică de parcurs decât ceea ce au experimentat alți elefanți în Africa.”
Goldenberg a văzut-o pe Victoria cu o zi înainte de moarte, când familia s-a oprit pentru apă în căldura zilei într-un loc preferat de-a lungul malurilor râului Ewaso Ngiro.
„Părea stresată, dar se hrănea și părea relativ normală”, spune ea. „Glandele ei temporale din spatele ochilor curgeau, ceea ce fac atunci când elefanții sunt ridicați emoțional”.
A doua zi, când s-a întors Goldenberg, Victoria stătea întinsă în tufișurile de lângă râu, iar când familia s-a îndepărtat de malul râului, ea nu s-a ridicat. Fiica ei Noor, în vârstă de 10 ani, a zăbovit înainte de a se alătura grupului. Fiul Victoria, Malasso, în vârstă de 13 ani, a împuns-o cu colții, posibil într-un efort de a o ajuta să se ridice în picioare. A doua zi după moartea Victoriei, alți membri ai familiei, inclusiv Malasso și Margaret, o femeie adultă, i-au vizitat corpul.
