Scrisoarea emonționantă a soției către bărbatul ei care s-a sinucis
O femeie al cărei bărbat s-a sinucis a decis să îi scrie o scrisoare publică, la 30 de zile după moartea lui, pentru a-I face pe oameni să înțeleagă că depresia este o boală la fel de important precum cancerul. Ea vrea să schimbe impresia pe care o au oamenii față de această boală mintală și să îi ajute pe cei care vor să se sinucidă.
Poorna Bell este editor la site-ul Huffington Post. Soțul ei, Robert Owen Bell s-a sinucis la 28 mai. Ea s-a hotărât să scrie o scrisoare emoționantă, în care evidențiează faptul că oamenii nu acceptă depresia ca o boală veritabilă și că asta îi face pe mulți oameni depresivi să ia decizia teribilă de a se sinucide.
Rândurile pe care ea le-a așternut pe Internet au emoționat toată planeta. Povestea de viață a femeii este incredibilă. Poorna Bell povestelte prin ce a trecut alături de bărbatul ei care a suferit de despresi și, în cele din urmă, nu a mai putut suporta și s-a sinucis.
„Dragul meu soț,
Au trecut aproape 30 de zile de când ai ținut scânteia vieții tale între palme și ai stins-o cu mâinile tale. De atunci, am încercat să dau un sens acestei lumi. În hinduism - o religie pe care voiai din toată inima să o cunoști, chiar dacă eu mi-am pierdut de mult timp credința - există o ceremonie de 11 de zile și o ceremonie de 30 de zile de comemorare a morților. N-am înțeles până acum pentru ce erau acestea, dar poate că sunt pentru a marca un set de realizări. De 11 zile, am fost conștientă de faptul că moartea ta m-a transformat într-o altă persoană. Totul arată, mirose și are gust diferit. Persoanele pe care le-am cunoscut de ani de zile, acum îmi par străine în mijlocul a ceea ce am simțit și am crezut că ei nu au cum să înțeleagă prin ce trec. Te-am văzut în toate. Te-am văzut în mare, imaginându-te în valurile ei, devenind unul cu apa. Te-am văzut la căpătâiul mormântului tău, printre freziile pe care le-ai iubit atât de mult. Te-am văzut în păsările despre care ai avut cunoștințe enciclopedice, în curcubeele dublate, care au aprins cerul zilei în care ne-am luat la revedere de la tine. Ai fost un om puternic, dar eu te-am văzut în cele mai delicate de lucruri”, și-a început femeia scrisoarea.
„Pe amândoi ne-a deranjat ignoranța oamenilor față bolile mintale”
Rândurile ei sunt din ce în ce mai emoționante, pe măsură ce curge povestea. Se pare că bărbatul Poornei Bell a suferit foarte mulți ani de depresie și s-a luptat cu această boală toată viața: „M-am întrebat dacă să îți scriu această scrisoare așa, într-un mod public, dar cred că, având în vedere cât de mult am vorbit pe parcursul anului trecut cu privire la bolile mintale și că ne-am pus de acord că a nu vorbi nu despre asta în societate, contribuie la sentimentul de rușine și stigmatul care le înconjoară, știu că și tu ai vrea să fac asta. (Mă surprind spunându-mi mereu acest lucru: «Sunt sigură că Rob ar vrea să mănânc încă un baton de ciocolată». Așa iau și alte decizii importante de viața mea). Știu că te-ai simțit foarte încrezător în capacitatea mea de a îi face pe alții să înțeleagă și să acepte că există depresie - o boală cu care te-ai luptat toată viața ta”.
Deși bărbatul ei era depresiv, Poorna Bell i-a fost toată viața alături. Acum, femeia vrea să continue lupta împotriva intoleranșei oamenilor care nu tratează cu atenția cuvenită astfel de afecțiuni mintale: „Știu că ai vrut să vorbesc despre asta, în așa fel încât, dacă cineva care trece prin aceleași momente prin care ai trecut tu și are nevoie de un prieten sau doar să vorbească cu cineva, eu să îi pot ajuta. În mod privat sau public. Știu că pe amândoi ne-a deranjat ignoranța oamenilor față bolile mintale, tăcerea a creat un mediu toxic pentru oameni, care se așteaptă de la bărbații care suferă de această boală - în cuvintele tale - «să sufere în tacere și să meargă mai departe cu ea»”.
„Am ales să spun cum ai murit”
În cele ce urmează, Poorna Bell povestește ce a avut de învățat din această cruntă experiență. „Există o mulțime de lucruri pe care le-am descoperit de când ți-ai luat propria viață. În primul rând, pentru că nu există nici o ierarhie în moarte, în cazul în care un om este mai bun decât celălalt, pot să spun cu siguranță că a trăi o viață lungă este mai presus decât a avea o viață scurtă. Nu știu unde stă sinuciderea în această ierarhie, dar știu sigur că le face pe alte persoane să se simtă inconfortabil. Am fost sfătuită să nu spun oamenilor despre modul în care ai murit. Și în momentul în care am fost pusă să aleg cum să te înmormântez și în ce sicriu să te pun (am fost întrebată și dacă Robert a fost un om ecologic), am ales să nu fiu precaută și să spun cum ai murit”, a mai scris Poorna Bell în această scrisoare.
Mai departe, femeia a explicat și ce a determinat-o să nu țină ascunsă toată povestea, deși așa au sfătuit-o membrii familiei și prietenii foarte apropiați: „Dar în această zi, a 30-a, am realizat că atunci când cel mai rău, cel mai devastator lucru posibil se întâmplă, pierzi energia de a menține orice fațadă. Există, de asemenea, ceva care m-a indignat foarte tare. Dacă ai fi murit de cancer, aș fi vrut să păstrez circumstanțele în care ai murit secrete? Desigur că nu. Ar fi fost prăjituri și evenimente pentru a-i face pe oameni să lupte cu cancerul și ei ar fi fost sărbătoriți fără rușine. Era ca și cum felul în care ai murit tu te-ar fi făcut slab, când eu știu de fapt cât de greu ai luptat ca să rămâi în această lume. În ciuda sorții pe care ai avut-o, ai realizat atât de multe, ai iubit, ai fost blând și bun și ai ajutat pe oricine se lupta (chiar și pe omul fără adăpost care stătea la stopul de autobuz local și pe care ai vrut să îl lași să doarmă pe canapeaua noastră) și ai fost, de asemenea, omul cel mai inteligent pe care l-am întâlnit - de ce n-aș vrea onorez aceste lucruri?”.
„O boală mintală este precum cancerul”
Încă afectată de moartea soțul ei, femeia crede că este vinovată într-o oarecare măsură pentru faptul că bărbatul ei a decis să-și ia viața. Cu toate acestea, este de părere că depresia care l-a îndemnat să facă asta este o boală la fel de gravă precum cancerul: „Și poate că acest lucru o să ne ajute să urcăm acest munte și să îi facem pe oameni să înțeleagă că o boală mintală este precum cancerul. Este exact la fel ca un stop cardiac. Nici o cantitate de iubire, de îngrijire medicală sau de bani nu poate ajuta la prevenirea acestei boli, dacă este în fază terminală. Când o persoană se sinucide, există o furie îndreptată spre persoană, care nu se întâmplă atunci când oamenii mor din cauza unor boli fizice. Nimeni nu spune: «Oh, nu pot să cred că Larry a murit de cancer, cum și-a permis să facă asta?». Mulți oameni mi-au spus: «Suntem supărați pe el». Am auzit de multe ori astfel de lucruri: cum de ai făcut această alegere și ne-ai lăsat împotmoliți într-o astfel de durere profundă. Omenii sunt furioși că ai renunțat la viață și că i-ai lăsat în urmă. Și poate că în timp ce aceasta este o reacție complet naturală - și eu m-am gândit cu siguranță «Cum ai putut face asta?», în primele zile după moartea ta, cred că după un timp, trebuie să ne amintim cele mai bune și mai strălucitoare părți din viețile noastre. Nu spun că am avut vreo revelație. Eu nu o să înțeleg niciodată pe deplin decizia pe care ai luat-o, atunci când ți-ai curmat viața. În cele din urmă, mi-am găsit curajul de a-mi pune mâna pentru ultima dată pe pieptul tău și am simțit cât de rece erai, sufletul tău se evaporase deja, ochii tăi nu se mai puteau deschide din nou, am înțeles finalitatea morții. Am înțeles că orice idiot poate crea viata - un episod din emisiunea «Am 16 ani și sunt gravidă» demonstrează acest lucru, dar odată ce ai adus pe cineva pe lume, viața este un dar care trebuie prețuit. Cred că furia vine din faptul că nu cunoști circumstanțele. Aceasta este alimentată de vina pe care am simțit-o cu toții. Noi ar fi trebuit să te îmbrățișăm mai mult, să petrecem mai mult timp cu tine, să memorăm fiecare parte pe care am iubit-o la tine, dacă am fi avut măcar încă o zi cu tine - pentru că în adâncul sufletului simțim că, dacă am fi făcut asta, nu te-ai fi sinucis. Ce vreau să spun este că înțeleg. Sinuciderea pare o alegere pentru alte persoane, dar știu că nu a fost o alegere pentru tine. Dragostea noastră - și am avut un ocean de oameni care au simțit în acest fel despre tine - nu a fost de ajuns pentru a te ancora în această lume, atunci când te-ai simțit fără speranță”.
„Tot ce am avut noi a fost o dragoste enormă unul față de celălalt”
Cel mmai important motiv pentru care femeia a ales să-și facă publică povestea este acela de a putea salva, în viitor, alte persoane care sunt afectate de depresie. „În momentul în care scriu aceste cuvinte, există o mulțime de oameni depresivi care se simt același lucru. Unii dintre ei nu vor face această alegere teribilă și finală, dar există unele persoane care o vor face. Și, deși nu am răspunsuri încă (poate în încă 30 de zile voi avea), știu că trebuie să vorbim despre asta. Noi trebuie să facem situația mai ușoară pentru oamenii care ajung în stadiul de a simți că întunericul amenință să îi înghită în întregime. Noi trebuie să le dăm oamenilor spațiu, voce și să îi înțelegem atunci când sunt speriați și vunerabili și să nu vedem impresia că depresia este o slăbiciune. Trebuie să spunem că sănătatea mintală are nevoie disperată de fonduri, că ar trebui să fie o prioritate de top, precum este lupta împotriva obezității și a cancerului. Nu spun că lucrurile astea ar fi putut să te salveze, dar spun că refuz să fiu supărată și rușinată, atunci când vorbesc despre moartea ta, pentru că tot ce am avut noi a fost o dragoste enormă unul față de celălalt", a mai scris Poorna Bell, în scrisoarea deschisă în care vorbește despre soțul ei.
