Naşul John Gotti, ca Hristos pe Pământ
Stăteam în Brooklyn şi duceam o viaţă destul de bună.
Tata a căutat mereu să ne ascundă că nu avea o slujbă normală. Se făcea că lucrează la o companie de construcţii.
Când venea de la "serviciu" la ora 10.00, sau la 11.00, dimineaţa, ne spunea că are un nou proiect de zgârie-nori.
În 1969, el a fost arestat pentru deturnarea unui cargou şi mama ne-a spus că era plecat cu serviciul, într-un loc unde urmează să construiască cea mai mare clădire din lume.
Când am intrat la şcoala primară am fost întrebată de învăţătoare ocupaţia tatei. I-am spus că lucrează în construcţii.
O colegă s-a ridicat în picioare şi a strigat: "Nu este adevărat! Este în puşcărie".
Auzise acest lucru de la părinţii ei. Mi-amintesc ce durere cumplită m-a cuprins, când toţi colegii din clasă au început să râdă. Am fost atât de supărată şi de nervoasă şi m-am scăpat pe mine.
Nu o să uit niciodată că învăţătoarea m-a pus să şterg pipi de pe podea, aşezată pe genunchi.
Cum am ajuns acasă, am întrebat-o pe mama: "E adevărat că tata e la puşcărie?"
Confirmarea ei nu mi-a dat pace luni de zile. După decembrie 1985, când tata a devenit Naşul cel mare, oamenii îl tratau de parcă era Hristos. Noi, copiii lui, l-am iubit şi înainte de a fi "Naş".
Citiţi mâine, ultimul episod, "Moartea Donului".
