Comunismul românesc avansează în vârstă braț la braț cu ultimul rege al țării
Comunismul s-a născut în România în același timp cu Mihai I, ultimul rege al țării. Cronologic, actele de naștere variază, Partidul Comunist văzând „lumina zilei” în luna mai, în timp ce Regele Mihai a venit pe lume cinci luni mai târziu, în octombrie. Una peste alta, în 2016, fiecare dintre cele două personaje amintite mai sus împlinesc 95 de ani. Istoria a înregistrat cu umor ironia destinului, cu atât mai mult cu cât regimul comunist pare a fi pierdut, în cele din urmă, partida în fața regelui pe care-l detronase cu peste jumătate de veac în urmă.
Partidul Comunist de la noi a pornit din capului locului cu un număr extrem de mic de membri, ce varia între 2.000 și 2.500 de membri. După trecerea sa în ilegalitate, cifra s-a stabilizat undeva la 1.000 de simpatizanți.
La 23 august 1944, când istoria le surâde fără voia lor, și când trecuse aproape un sfert de veac de la înființarea formațiunii, rezonanța sa în rândul populației continua să fie extrem de scăzută, tot în jurul a 1.000 de membri.
Istoricul Lucian Boia, în cea mai recent carte a sa, dedicată chiar Partidului Comunist, scrie că în România această formațiune nu era doar minoritară, ci, probabil, și cel mai puțin reprezentativă pentru societatea în mijlocul căreia acționa. „Până și Bulgaria alinia cifra de 8.000 de comuniști, Iugoslavia – 15.000, Polonia – 20.000, Ungaria – 30.000, iar Cehoslovacia – 80.000”, scrie Lucian Boia în cartea sa, „Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe)”, editată recent la „Humanitas”.
Rămânând în domeniul cifrelor, același istoric precizează și amănuntul, deloc lipsit de importanță, conform căruia „stânga socialist si comunistă i-a tentat în mai mare măsură pe minoritari”.
Până în 1944 românii nu s-au înghesuit să devine comuniști cu acte în regulă
„În 1933, Partidul Comunist din România (de observat că se numea „din România”, nu „român”) avea în rândurile sale 440 de maghiari, 375 de români, 300 de evrei, 140 de bulgari, 100 de ruși, 70 de „moldoveni”, 70 de ucrainieni și 170 de alte origini; românii erau, așadar, mai puțin de un sfert”, scrie Boia în volumul amintit.
De notat și faptul că intelectualii nu au marșat nici ei la această mișcare politică, dar nu trebuie uitat că în acea perioadă ei nu depășeau 10% din totalul populației, care rămânea în cea mai mare parte analfabetă și trăind în zonele rurale. Cât despre cultura politică a românului, cea de ieri, ca și cea de azi, e greu de vorbit…
Un alt amănunt important de precizat e faptul că Partidul Comunist din România a pornit la drum ca o secție a Internaționalei a III-a, cu caracter apăsat comunist, cu sediul la Moscova.
Acesta e fără îndoială motivul pentru care șefia formațiunii a fost asigurată mulți ani de minoritari: ungurii Elek Koblos și Ștefan Foriș, ucraineanul Vitalie Holostenko, polonezul Alexander Ștefanski, bulgarul Boris Ștefanov. Mai exact, după 1924, data trecerii sale în ilegalitate ca urmare a unei decizii statale. În aceeași perioadă și congresele și le-a ținut peste hotare.
Totuși, să spunem că cel dintâi secretar general al partidului a fost un român, Gheorghe Cristescu, zis și „Plăpumarul” din cauza meseriei sale, care a asigurat conducerea între 1921 și 1924.
După actul de la 23 august 1944, comuniștii s-au dovedit mai egali decât ceilalți, așa cum arată inclusiv Lucian Boia. În doar trei ani și patru luni ei au schimbat istoria și regimul politic al țării, guvernând-i apoi destinele până la 22 decembrie 1989. Oficial, cel puțin!
E de remarcat și explozia numerică a partidului: în ianuarie 1948 acesta număra nici mai mult, nici mai puțin decât 799.351 de membri! O creștere de circa 800 de ori față de august 1944!
Ironia istoriei a făcut ca românii să intre și să iasă din comunism cu multe ezitări și sacrificii
Trecerea la votul universal (facem abstracție despre falsificarea grosolană a primelor rânduri de alegeri, de după război!) și începerea campaniei de alfabetizare a țării au jucat un rol aparte în ochii românului de rând.
Ca să nu vorbim și despre recuperarea Ardealului de Nord, făcută cu acordul marelui frate din Răsărit, Uniunea Sovietică! Toate acestea îi puneau în altă lumină, la mijlocul secolului trecut, pe comuniștii români.
Numai că, foarte curândaceștia și-au dat arama pe față. Sub lupa Moscovei, comuniștii au trecut rând pe rând sau în paralel la lichidarea fizică a celor care le contestau opțiunile, alegerile și politica, la marea colectivizare, apoi la tentativa, de-a dreptul idioată, de industrializare, pentru a sfârși cu un deceniu de înfometare a populației.
Ironia istoriei și-a făcut iar simțită prezența: în decembrie 1989 România a fost penultima țară din sistemul comunist european care a simțit nevoia să-l abandoneze. A făcut-o însă executându-și prin împușcare cuplul care i-a condus destinele timp de aproape un sfert de veac, pe Nicolae și Elena Ceaușescu. Ba chiar i-a făcut plăcere s-o facă în ziua de Crăciun a anului 1989!
Cea mai bună concluzie îi aparține istoricului Lucian Boia, probabil cel mai bun istoric al românilor din ultimul sfert de veac: „Ne tragem din comunism: incomparabil mai direct decât din daci și din romani, și mai substanțial decât din perioada interbelică, pe care ne place atât de mult s-o invocam ca punct de plecare imaginar, într-o istorie din care paranteza comunistă ar fi dispărut ca prin farmec. Adevărul este că suntem o altă Românie decât România de dinainte de comunism. Comunismul a distrus enorm și a clădit enorm. Marca pe care a lăsat-o e mai adânc întipărită decât întreaga istorie anterioară. Desigur, și din comunism se putea ieși mai bine sau mai rău. Românii au „ales” să iasă în varianta cea mai rea, tocmai fiindcă au ezitat mult timp să facă pasul decisiv, pentru a trece hotărât la alt tip de economie și de societate”.
