„Febra murăturilor” a cucerit România! Toată lumea se plânge de prețuri: cât costă, în piață, gogoșarii, conopida sau ardeii capia?
„Morcovii se taie mărunt”, „vinetele musai făcute cubuleţe”, „să nu uităm de pătrunjel”. În Piaţa Obor din Bucureşti, la o tarabă, clienta Dida din Bucureşti şi agricultoarea Cristina din Voineştii de Dâmboviţa vorbesc despre reţete de pus legume la borcan... Cea mai mare piaţă a României a fost lovită şi ea de „febra murăturilor” şi a conservelor de iarnă. Peste tot se numără bani, se fac socoteli, se aleg produse. A venit toamna în bucătării!
Sărăcie sau bogăţie, vremuri grele sau belşug, ploaie sau soare în aceste zile drumurile multor gospodine duc spre pieţe în căutarea legumelor pentru zacuscă sau murături la borcan. În Obor, puţin tineret, mulţi oameni mai în vârstă, eroi de modă veche ai vremurilor în care nu existau supermarketuri, ţăranul era ţăran, iar tarabele şi legumele de pe ele chiar erau de acolo, de pe câmp şi „nefardate”. Printre tarabe este forfotă, gospodinele sprijinite moral şi fizic de consorţi caută afacerea cea mai bună şi produsele cele mai proaspete.
Dăm un tur al sutelor de tarabe şi cercetăm cum merg preţurile. Gogoşarii sunt de la 6 lei la 12 lei/kg, castraveţi 7-10 lei/kg, conopida 10 lei/bucată, morcovi 5 lei/kg, pepenii de murat 2.50-3 lei/kg.
«Este un an greu, încercăm să supravieţuim»
La o tarabă de la intrare, în aşteptarea clienţilor, Ana, venită dintr-un sat al judeţului Călăraşi, îşi face de lucru. „De 12 ani vând în Obor, dar acum este un an greu, încercăm doar să supravieţuim. Deşi nu am mărit preţurile nu prea avem clienţi aşa cum ar trebui în această perioadă. Nu ne scoatem banii, dar ce să facem...”, se plânge fermiera. „Spune, fată, clar că merge foarte prost faţă de alţi ani. Eu de cinci ani nu am mărit cu un leu preţurile la legumele mele, pe care le aduc tocmai din zona Argeşului, de la Colibaşi. Aş renunţa, dar după 15 ani de stat la tarabă încă mai sper în vremuri bune şi în care munca ţăranului român să fie apreciată”, zice cătrănit şi Marian de la două tarabe mai încolo.
Pe o altă alee cu tarabe de pe care produsele se revarsă, Dorina încearcă să îl convingă pe Nea Marin că merită să cumpere de la ea şi că peste tot preţurile sunt la fel. În tot acest timp consoarta clientului alege, se uită şi doar tace. „Nu înţelegeţi că am pe cineva care pune pentru noi tot ce înseamnă legume la borcan. Noi ne uităm dacă putem face o afacere, dar din câte văd, tot borcane din supermarket scrie pe noi”, zice ţanţoş omul nostru şi îşi ia nevasta „de o aripă” şi pleacă.
«M-am apucat din iulie. Am făcut zeci de borcane»
Când să ieşim din piaţă, la o tarabă pitită, ne atrage atenţia o dispută profesională, pe reţete, ingrediente, secrete culinare şi poveşti despre mâncăruri. „De data asta m-am apucat din iulie. Tot coc, aragazul sfârâie, cred că am făcut zeci de borcane, dar ce vreţi, o fată are mama. Mă gândesc mai mult la ea decât la mine. Am pus roşii în suc propriu, gemuri, dulceţuri, dovleci în sos de roşii, vinete în usturoi şi punctul meu forte, pasta de vinete”, spune ca pe o poveste Dida, o gospodină care face conserve de 50 de ani.
Tarabagioaica o ascultă încântată, exclamă doar din când în când „exact aşa făcea şi mama”. Femeile stau la şuetă despre mâncarea bună şi sănătoasă, reţete vechi şi oameni fericiţi. Câţiva cumpărători aflaţi în zonă se opresc şi se bagă în seamă. „Pasta de vinete are secretele ei: vinetele tăiate cubuleţe nu rondele, morcovii foarte fin...” continuă femeia „poveştile cămării”. Se opreşte brusc din povestire bucureşteanca obsevând că deja are audienţă. „Fac şi o nebunie de dulceaţă, deja amândoi nepoţii cum vin la mine, nu zic nimic, se duc direct la cămară să vadă ce am mai făcut... Dacă găsesc dulceaţă fiecare ia câte un borcan. Mânca-i-ar mamaie da să ia că nu mă supăr, bine că pot să fac”, se mândreşte bucureşteanca.
„Frumos dar şi scump tot ce spuneţi. În plus, multă muncă, dar într-adevăr când le ai în cămară şi le vezi chiar merită!”, conchide o cumpărătoare oprită din drum să audă tot. Părăsim piaţa şi în spatele nostru auzim ca o concluzie de nu se ştie unde: „Şi asta a ajuns un lux!”
