La 1 decembrie 1916, românii încercau cu disperare să-și salveze Capitala din ghearele germanilor
Acum un secol, începutul lunii decembrie era unul mai mult decât mohorât. Și la propriu, și la figurat.
Armata română era angrenată în plină bătălia de apărăre a Capitalei, o dispută pe care avea s-o piardă, așa cum de altfel pierduse toate încleștările militare ale anului 1916, iar Bucureștiul avea să intre sub ocupație germană începând cu data de 6 decembrie, chiar de Sf. Nicolae, conform noului calendar gregorian (13 zile diferență față de cel iulian, în vigoare în anii războiului), pe care statul român avea să-l adopte oficial la scurt timp după încheierea Primului Război Mondial.
După trei luni și jumătate de la intrarea în război de partea Antantei, adică a Franței, Marii Britanii și a Rusiei, România își vedea practic amenințat statul, mai bine de 75% din teritoriul său intrând sub controlul armatelor inamice, germane, austro-ungare, turcești și bulgărești până la finalul oribilului anului 1916.
Click.ro vă prezintă, în grafia epocii unele dintre ele, o serie de amintiri ale contemporanilor acelei perioade de timp, așa cum au supraviețuit ele prin timp, datorită publicării lor.
Mărturiile unui istoric român despre ultimele zile de libertate ale Capitalei
Virgiliu N. Drăghiceanu (1879 – 1964) a fost istoric și ulterior membru al Academiei Române. Pe durata Primului Război Mondial a fost mandatat să rămână în Bucureștiul sub ocupație germană, pentru a încerca să protejeze monumentele istorice ale Capitalei.
Ulterior a scris volumul de amintiri „707 zile subt cultura pumnului german”, apărut pentru prima dată la „Cartea Românească”, în 1920, după ce cu un an mai devreme publicase numeroase materiale din viitoarea carte în revista patronată de Nicolae Iorga, „Neamul Românesc”.
De semnalat că lucrarea lui Drăghiceanu are și un fel de dedicație, un dicton german care spune că „românul ca și majoritatea popoarelor romanice, uită repede pentru a trăi din plin prezentul”. Nota bene!
„ Dela 13/26 Noemvre, după trecerea Oltului și Dunării de trupele germane, încep să se evacueze ultimele biurouri ale Ministeriilor și Marelui Cartier General. Curțile autorităților fumegă de hârtiile arhivelor cărora li se dă foc; se transport în care învelite cu pânze serviciile Marelui Cartier. O fugă nebună, ceva maladiv apucă toate clasele societății.
Pe jos, pe cai, cu automobile, biciclete, căruțe de pane, camioane, cabriolete, docare, dricuri și toate mijloacele de locomoțiune ce amintesc timpul migrașiunii popoarelor, se îndreaptă cu toții, într-o înghesuială grozavă, spre rămpile gărilor, spre barierele șoselor ce duc spre Răsărit.
Unii fug spre o țintă, cei mai mulți pleacă în necunoscut, atrași de acest vârtej; toți însă fug de teama vrăjmașului vestit de neomenos și care se folosește de acest renume pentru a forța la docilitate poporul asupra căruia rostogoliau, ca la nici o altă epocă din istoria noastră, din creierul munților, până la apele Dunării, tăvălucul răsboiului.
Văd într’un automobil pe d. Brătianu cu prefectul Poliției Capitalei. Desastrul țării întregi se oglindește pe figura sa.
Un ofițer german prisonier este adus cu un automobile la Marele Cartier. Parcă se lasă înadinși prinși, ca să arunce și mai multă descurajare și neîncredere în rândurile noastre. Aflu dela soldații ce l-au însoțit și care au devenit foarte sceptici, mai ales că erau armați cu vechile puști Martini, că Germanul li-a spus că suntem trădați, că sperau ca în cincisprezece zile să fie în București, dar că vor fi cu mult mai curând, în cinci zile.
Care încete cu boi aduc răniții, cu sângele proaspăt pe bandajele improvizate, și puști pline de noroiu.
Gara Obor mișună de mulțimea răniților, mulți cu capul, picioarele și mîinile bandajate. Pe străzi, pe tărgi, se evacuează ultimii greu răniți.
La 18/1 Noemvre (n.n. 18 noiembrie/1 decembrie) încep să se audă bubuituri de tun, spre Sud-Vest de București. Sunt ale noastre, care, ca o batoză imensă treieră de dimineață până noaptea la Călugărenii lui Mihai Viteazul, poarta Bucureștilor. În pivniță zgomotul se aude cel mai bine: geme pământul ca subt povara unor bătăi de maie uriașe. E ziua de mari speranțe a încercuirii armatei de Dunăre a lui Mackensen, care nu reușise încă să facă legătura cu armate de munte a lui Falkenhayn.
Tot soldatul e încrezător și mândru de cursa ce se pregătește vrăjmașului.”
Vasile Th. Cancicov (1873 – 1931) a fost un avocat născut în Bacău, pasionat în tinerețe de politică, din care va decide însă să se retragă în anul izbucnirii celei dintâi mari conflagrații militare a secolului trecut, 1914. Doi ani mai târziu, și datorită profesiei sale, alege să nu ia calea exilului și rămâne în Bucureștii ocupați de germani.
Și el își va scrie ulterior memoriile, astăzi republicate de Editura „Humanitas”. Trecutul politic îi va aduce 20 de luni de închisoare, timp în care va ține un jurnal cu tot ceea ce se întâmpla în jurul său, „Impresiuni și păreri personale din timpul războiului României”. După război va fi decorat de Regele Ferdinand cu „Steaua României”.
Ce scria un membru al Baroului București despre zilele negre de la sfârșitul anului 1916?
„Vineri, 18 noiembrie
După o noapte agitată, zorii zilei apar mai liniştiţi; tunul nu se mai aude bubuind, probabil că luptele s-au îndepărtat şi asta e un semn bun. Pe străzi nu se mai simte panica, noile
ordonanţe şi-au făcut întru câtva efectul. Nici la Capul Podului nu se mai văd azi convoiuri de refugiaţi. Până şi automobilele aleargă cu o viteză mai rezonabilă. […]
Guvernul a dat azi noi ordonanţe în vederea dezastrului.
În teritoriile ocupate de inamic, se suspendă termenile de judecată. Cu această ocazie constatăm cu tristeţă că am pierdut până azi: Silistra, Bazargic, Constanţa, Turnu-Severin, Târgu-Jiu, Craiova, Râmnicul-Vâlcea, Turnu-Măgurele, Slatina, Caracal, Câmpulung, Piteşti şi Giurgiu, capitale de judeţ. Ce ne mai aşteaptă săptămâna care vine?...
Am aşteptat comunicatul Statului-Major, cu mare nerăbdare azi, din cauza bombardărilor ce au ţinut toată noaptea. […]
Deci luptele sunt la Comana.
Călugărenii, pământ sfinţit de oştile lui Mihai Viteazul, este din nou însângerat azi. Fie ca umbra lui Mihai să reîmbărbăteze oştirea noastră. Salvarea Bucureştiului, dacă mai este posibilă, de aci va veni.
Dacă pierdem Comana, Capitala va capitula repede…
Luni, 21 noiembrie
Toată noaptea Capitala a fost zguduită de groaznicul bombardament al artileriei. Spre ziuă, intensitatea e la maximum. Cum s-a luminat am trimis după ziare, din ele văd că aseară guvernul a părăsit Capitala. Prefectura de Poliţie face cunoscut că, în interes superior, guvernul se strămută la Iaşi pentru a putea păstra legătura cu armata şi cu Aliaţii. Formula nu e banală. Până acum ziceam, mai bine să se termine şi să înceteze nesiguranţa; acum, că apare primul simptom că s-a terminat, ne reia din nou groaza. Presa publică noile condamnări ale Tribunalelor militare relative la cei ce au răspândit panica. Cezar Pascu, ajutor de Primar, a fost condamnat la 6 luni închisoare.
La ora 10 jum. dimineaţa am ieşit în oraş. Pe străzi linişte neobişnuită, numai bubuitul tunurilor, ce n-au încetat, ne mai aminteşte că undeva sunt frământări mari.
La toate răspântiile ce dau spre Calea Victoriei e câte un miliţian cu arma la umăr, ce face de pază. Ce o mai fi şi asta? Pe B-dul Colţei întâlnesc grupuri de soldaţi români, unii cu echipamentul de război, alţii fără armă, alţii fără raniţe, alţii cu capul gol, toţi însă au după gât sacul alb pentru merinde. Cu hainele prăfuite, rupte, decolorate, plini de noroi, bărboşi,
cu faţa arămie de vânturi şi ploaie, merg alene spre Capul Podului. Nu e un grup, două, zece, sunt sute de grupuri şi vin de se concentrează de pe toate străzile oraşului. […]
Curios, întreb un grup de soldaţi, ce e cu ei şi de unde vin?
— De pe front, boierule, vai de măiculiţa noastră.
— Dar ce s-a întâmplat?
— Ne-a prăpădit astă-noapte nemţii, ne-a rupt frontul şi ne-a prăpădit. Noi îi bătusem întâi, dar vezi, s-au reîntors cu maşinăriile lor multe şi ne-a stâlcit. Domnii ofiţeri, cari au murit, cari au fugit; noi am rupt rândurile, am trecut Argeşul prin apă şi câţi n-au rămas în Argeş au fugit la Bucureşti şi ne-am împrăştiat ca potârnichile.
— Şi unde vă duceţi acum, aşa fără nici un rost?
— Ne ducem la Băneasa; am auzit că acolo se strâng rămăşiţele ca să plece înspre Urziceni, că de ne-o prinde inamicul ne ucide ca pe câini. […]
Duşmanul e la porţile oraşului…”
