Muncitori străini vorbesc despre traumele trăite în România. Livrator din Bangladesh: „M-am simțit foarte rău”
România, țara care are cei mai mulți cetățeni europeni plecați peste hotare la muncă, nu este întotdeauna la fel de primitoare cu străinii care vin aici în căutarea unei vieți mai bune.
Într-o societate în care discursul urii se propagă ușor online, iar vocile extremiste îl alimentează constant, efectele se simt tot mai des și în viața de zi cu zi. Pentru mulți dintre muncitorii străini, România este o țară a contrastelor – un loc în care au găsit oportunități, dar și prejudecăți dureroase.
Campania „Imigrant în România”, derulată de Antena 3 CNN, aduce la lumină poveștile lor – povești despre curaj, demnitate, dar și despre suferință.
„No Romanian, go!”, cuvinte care dor
Unul dintre acești oameni este Rahman Omtajour, un tânăr din Bangladesh care lucrează ca livrator în București. Cu un zâmbet mereu prezent pe chip, Rahman povestește cum, de multe ori, în spatele ușilor la care bate pentru a livra mâncare, găsește nu recunoștință, ci respingere.
„Am sunat un client când am mers la o livrare. Poate că nu a înțeles prea bine engleza. Și mi-a spus ceva de genul «No Romanian, go!». I-am spus că nu înțeleg româna, dar el s-a enervat. I-am dat mâncarea și am plecat”, povestește Rahman.
Pentru el, experiența a fost umilitoare: „M-am simțit foarte rău atunci. Sunt foarte nou în România, am doar 10 luni aici. Învăț limba română, dar când oamenii vorbesc așa, e greu. Nu vrem să vedem acest tip de comportament.”
Cu toate acestea, Rahman nu și-a pierdut optimismul. Muncește ca să trimită bani acasă familiei din Bangladesh și speră că timpul îi va aduce înțelegere din partea celor din jur.
„Aș vrea ca oamenii să fie mai prietenoși. Uneori când vorbim cu ei, nu sunt prea prietenoși. Românii între români au prietenii bune, dar cu străinii sunt puțin diferiți. Uneori parcă ne ignoră. Aș vrea ca toată lumea să fie mai prietenoasă.”
„Eram atât de singură!”, Povestea lui Mary, din Kenya
La sute de kilometri depărtare, în județul Gorj, Mary Wanjiku, o femeie de 35 de ani din Kenya, a simțit și ea greutatea izolării. A venit în România pentru a-și ajuta familia, trei copii, frați, surori și o mamă în vârstă o așteaptă acasă.
Timp de un an și jumătate, a lucrat ca menajeră și bucătăreasă pentru o familie dintr-un sat unde nimeni nu vorbea engleză.
„Eram atât de singură în acel sat! Atât de singură! Era deprimant. Nu interacționam cu nimeni. Singura persoană cu care vorbeam era angajatorul. Se simte tare rău când nu ai prieteni cu care să vorbești”, își amintește Mary.
În afara proprietății, nu avea voie să iasă decât însoțită de angajator. „Am stat doar în acea casă. Când mergeam undeva, mergeam cu angajatorul. Asta m-a făcut să mă simt groaznic. Când ești într-o țară nouă, vrei să vezi lucruri, să explorezi, dar eu nu am avut voie.”
Cu toate acestea, Mary nu vorbește cu ură, ci cu echilibru și înțelepciune.
„În proporție de 95%, mă tratau bine. Restul... știți voi. Fiecare job are provocările lui. Dar cea mai mare problemă e integrarea. Nu toți românii sunt primitori. Uneori, românii sunt rasiști. Dar nu mereu. Majoritatea sunt foarte buni.”
Mary privește înainte, convinsă că efortul ei merită: familia sa are acum o locuință mai bună, iar copiii merg la școală.
„Nu renunț așa ușor. Mi-am spus: am venit într-o țară nouă, trebuie să fac asta pentru mine. Casa e acolo unde îți aparține inima. Inima mea aparține României și totuși e și în Kenya.”
Și are un mesaj simplu, dar profund: „Suntem aceiași oameni. Diferă doar culoarea pielii. Toți ar trebui să ne tratăm unii pe alții ca ființe umane.”
„N-au venit să facă rău. Au venit să muncească.”
Cei care lucrează direct cu muncitorii străini încearcă să schimbe percepțiile și prejudecățile. Anca Ganea, purtător de cuvânt al Asociației Angajaților Străini din România, explică:
„N-au venit să facă rău, au venit să muncească și muncesc cinstit. Doar că trebuie să îi informăm, să îi înțelegem. Așa cum și nouă ne place să ni se explice lucrurile.”
La rândul ei, Corina Constantin, vicepreședinte al Patronatului Importatorilor de Forță de Muncă, atrage atenția că aceste persoane nu „iau locurile românilor”.
„Angajarea de muncitori străini este o soluție la deficitul uriaș de personal — peste 600.000 de oameni lipsesc din piața muncii. Ei muncesc onest, plătesc taxe și contribuie la economia României. A-i respinge înseamnă a uita că milioane de români au fost și ei imigranți după ’90.”
„Suntem o societate rasistă”
Un punct de vedere tranșant vine de la Anatolie Coșciug, director al Centrului pentru Studiul Comparat al Migrației, care coordonează un studiu privind percepțiile asupra imigranților.
„Foarte mulți angajați străini se confruntă cu violență verbală, în stradă sau online. Când vor să închirieze o locuință, sunt deseori refuzați doar pentru că sunt străini sau nu vorbesc româna.”
Întrebat dacă românii sunt rasiști, cercetătorul a răspuns fără ezitare: „Suntem. Poate nu toți, dar o mare parte a societății. Avem dificultăți în a integra chiar și propriile noastre comunități marginalizate. Este explicabil, parțial, prin istoria noastră și prin lipsurile cu care am trăit. Dar nu e de scuzat.”
Datele oficiale confirmă gravitatea fenomenului: peste 110 acte de agresiune, discriminare sau discurs al urii la adresa imigranților au fost raportate doar în ultimul an – însă numărul real este mult mai mare, multe cazuri rămânând neraportate din teamă sau necunoașterea legii.
În ciuda obstacolelor, cei mai mulți dintre muncitorii străini din România nu cer milă, ci doar respect. Rahman rezumă cel mai bine mesajul tuturor:
„Nu contează din ce țări suntem. Toți ar trebui să ne tratăm unii pe alții ca ființe umane. Nu contează că sunt din Bangladesh sau de altundeva. Dacă ne tratați ca oameni, nu va exista nicio problemă, niciun rasism.”
