Serial Click! Casa Golescu, „bunica” Palatului Regal
Decăderea Curții Vechi și destinul sumbru al Curții Arse, abandonată în 1801, i-au determinat pe următorii domnitori ai Țării Românești să-și caute alt loc pentru instalarea Curții Domnești. După un sfert de secol de peregrinări prin diverse locuințe particulare, în 1833 statul cumpără Casa Golescu, somptuoasa reședință – după normele bucureștene ale vremii – a boierului Dinicu Golescu, căreia îi va da statut de Curte Domnească.
Spre sfârșitul secolului 17, pe la începuturile domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), urbea Bucureștiului, spre nord, se oprea, ca reper pentru cititor, în dreptul Bisericii Kretzulescu de azi, de lângă fostul Palat Regal, actualul Muzeu Național de Artă. Dar nici această biserică încă nu exista la acea vreme, fiind ctitorită pe la 1722, pe acel loc fiind o mănăstire-han cu numele tot de Kretzulescu. Dincolo de această barieră de nord a Capitalei, începea Drumul Brașovului, cu o mulțime de grădini, livezi și vii și, ici-colo, câte o bisericuță. Dar și mulțimea de proprietăți ale familiei Cantacuzino – neamuri, dar și rivali de moarte ai celui ce avea să fie martirizat, laolaltă cu cei patru fii ai lui, în 1714, la Stambul, în fața sultanului - ce încă nu aparțineau de orașul propriu-zis. Abia în timpul lui Brâncoveanu se unește acest drum cu Ulița Mare – prima denumire a Căii Victoriei – „născându-se” Podul Mogoșoaiei. Acesta avea rolul inițial de a uni cât mai rapid și direct – de aceea era pavat cu trunchiuri de copac, dar traversa „în plin” și moșiile Cantacuzinilor – Curtea Veche, reședința domnească a timpului, cu Palatul de la Mogoșoaia al bogatului Brâncoveanu, o bogăție ce i-a adus și sfârșitul, râvnită fiind și de alții.
Exact în acea zonă de pe viitorul Pod al Mogoşoaiei îşi avea locuinţa un anume Voicu Fiştu, cunoscut în partea locului drept Seimeanul, asta însemnând că fusese soldat cu leafă în Corpul de armată al Domnului. Om cu frica lui Dumnezeu şi neavând moştenitori, el lasă casa, prin testament, în proprietatea mănăstirii pomenite mai sus. În 1757, egumenul mănăstirii, Isaia, se hotărăşte să doneze proprietatea lui Nicola Grămăticu, „dumnealui neavând casă ca să şază”. După moartea acestuia au urmat 30 de ani de certuri pe moştenire în familia Grămăticu. În final, casa modestă, acoperită cu şindrilă, este vândută stolnicului Iordache Colfescu, la schimb pe moşia Popeştii, o pereche de cercei cu smarald şi trei inele cu diamante. Noul proprietar era nepotul boierului Colfescu, slujitor de încredere la curtea lui Mavrocordat.
După o poveste încâlcită, presărată cu blesteme și morți crâncene, proprietatea e vândută, în 1812, către boierul și cărturarul Dinicu Golescu, ajuns agă - un fel de șef al poliției, pe atunci - la doar 35 de ani. În doar trei ani, adică până în 1815, din vechea căsuţă de la stradă, cu câteva odăi înghesuite, s-a ridicat una dintre cele mai frumoase case din Bucureștiul de la începutul secolului 19. Curtea a fost lărgită cu încă o bucată de pământ dăruită de Vodă Caragea, de la care ne-a rămas expresia „ciuma lui Caragea”, o epidemie cumplită de ciumă bubonică lovind orașul în timpul domniei sale, în 1813. Reşedinţa Golescu avea un singur etaj, dar era alcătuită din 25 de camere, frumos ornamentate, lucrările de artă decorativă aparţinând sculptorului Karl Schmutzer.
A devenit reședința domnului Țării Românești în 1834
Dinicu Golescu moare, însă, în 1830, la numai 53 de ani. Urmaşii lui Golescu, Ştefan şi Nicolae, vând casa statului, în ea înstalându-se Sfatul Administrativ, guvernul de atunci. Actele au fost semnate pe 21 aprilie 1833, după ce tranzacţia a fost aprobată de generalul Pavel Kiseleff, guvernatorul rus al Principatelor Române vreme de cinci ani (1829-1833), în timpul ocupației militare rusești ce a urmat unui război câștigat împotriva Imperiului Otoman. Când la conducere a venit domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica (1834 – 1842), acesta a dorit ca reşedinţa Golescu să fie transformată în reşedinţă domnească. Aşa se face că vechea casă a devenit palat domnesc. Schimbările nu au fost spectaculoase, lucru datorat în mare parte bugetului modest alocat transformării clădirii. Pentru luarea măsurilor majore de dotare şi renovare a clădirii au fost angajaţi arhitecţii Rudolf Arthur Borroczyn şi Xavier Villacrosse, ultimul, un catalan stabilit în București, fiind și arhitect-șef al orașului vreme de opt ani, între 1840 și 1848. De numele lui se mai leagă, printre altele, și Pasajul acoperit Villacrose, de pe Calea Victoriei, ridicarea Palatului Ghica-Tei, dar și a clădirii primului teatru național, Teatrul cel Mare.
Ea şi-a păstrat aceeaşi destinaţie şi în timpul urmaşilor lui Vodă Ghica, Gheorghe Bibescu (1842–1848) şi Barbu Stirbey (1849–1856), dar aceştia au utilizat-o mai mult ca palat de ceremonie, preferând să locuiască în alte palate din Capitală, precum Palatul Brâncoveanu, situat la baza Dealului Mitropoliei, dărâmat, din păcate, în 1912, din cauza stării avansate de deteriorare. Venirea la conducerea Principatelor Române Unite, în ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza, a adus cu sine și ideea construirii unui nou palat domnesc, pe măsura destinului nou al statului român. Dar Cuza s-a opus, preferând să mai renoveze aceeași Casă Golescu. Dar cum nici el nu a avut un buget prea generos, s-a recurs mai degrabă la o cosmetizare a interiorului reședinței. Destinul Casei Golescu ca Palat Domnesc avea să continue o vreme și sub domnia lui Carol I, prințul german fiind șocat inițial la vederea clădirii ce urma să-i servească drept reședință. După proclamarea Regatului, în mai 1881, lucrurile aveau să se schimbe fundamental. România intra în „zodia” monarhiei și a Palatelor Regale
