Sfinții Împărați Constantin și Elena, întocmai cu Apostolii. Împărăteasa Elena a deschis tradiția pelerinajelor în Țara Sfântă
Sfânta Elena cunoscută drept-credincioasa Împărăteasa Elena, a fost mama Împăratului Constantin cel Mare iar biserica ortodoxă îi consideră pe cei doi întocmai cu apostolii și îi prăznuiește în fiecare an la 21 mai.
Sfânta Elena a fost fata unui hangiu din Drepanum, o localitatea în golful Nicomidia care, ulterior, purtat numele de Helenopolis, adică orașul Elenei. Constantius Chlorus, soțul ei, și tatăl viitorului Constantin cel Mare, a divorțat de ea în jurul anului 292 pentru a se căsători cu fiica vitregă a împăratului Maximian. O legendă mult mai târzie o prezintă drept fiică de rege britanic. Eusebiu de Cezareea, istoric roman contemporan, ne dă mărturie despre cum Sfânta Elena a găsit Crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos dar și moaștele celor trei magi, aflate în prezent în Altarul celor Trei Magi din Catedrala din Köln. Unele povești locale, ne spun că după distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 136 și distrugerea totală ordonată de împăratul Adrian în urma răscoalei iudeilor, pe locul crucificării era construit un templu dedicat zeiței Artemis. Împărăteasa a ordonat dărâmarea templului și sub statuia Zeiței a găsit trei cruci și mai multe cuie. Unele tradiții ne arată cum crucea Mântuitorului a fost identificată prin vindecarea unei femei și/sau învirea unui copil. Unul din cuiele găsite a fost topit și intevgrat în coiful de luptă al împăratului Constantin iar altul pus în căpăstrul calului. Pe acel loc s-a construit Bazilica Învierii. Este recunoscut că activitatea Împărătesei Elena la Ierusalim a dus la dezvoltarea cultului creștin și a tradiției deschizând obiceiurilor pelerinajelor în Țara Sfântă, locul unde Dumnezeu a pășit pe pământ.
Se consideră că Împărăteasa Elena a murit, la scurt timp după ce s-a întors de ls Ierusalim, în anul 239 pentru că monedele bătute în 330 nu mai au și chipul ei inscripționat. A fost înmormânată la Roma într-un sarcofag de porfirit, o piatră vulcanică roșie, provenită din Egipt. Acum moaștele ei se află într-un sicriu de sticlă într-o mănăstire romano-catolică de lângă Veneția, pe o insulă ce-i poartă numele.
Sfântul Împărat Constantin cel Mare s-a botezat creștin înainte de moarte
Constantin cel Mare s-a născut în localitatea Nis, astăzi în Serbia, a fost curtean în suita împăratului Dioclețian și l-a urmat pe tatăl său când acesta a preluat conducerea părții de Apus a Imperiului Roman. Constantinus Chlorus se îmbolnăvește și moare în timpul unei expediții iar armata loială îl alege pe Constantin Împărat, în ciuda sistemului de succesiune imperial. El primește titlul de Caesar peste teritoriile conduse de tatăl său, provinciile Galia, Britania, Germania și Hispania, în detrimentul lui Maxentius moștenitorul de drept. Bate monede imperiale noi, închinate zeilor Marte și mai târziu Apollo, Soare victorios.
Susținut de împăratul regiunii de Est a Imperiului Roman, Licinius, îl pornește o campanie împotriva pretendentului legitim la tron, Maxentius. După ce îl înfrânge pe acesta la Torino și Verona ajung din nou față în față lângă Roma. În noaptea dinantea bătăliei decisive se gândea să renunțe la luptă. Trupele lui suferiseră pierderi semnificative dea lungul campaniei iar soldații erau fizic epuizați. În noaptea de dinaintea bătăliei de la Podul Milvius, Constantin a văzut pe cer, deasupra soarelui o cruce și inscripția in hoc signo vinces (“prin acest semn vei învinge”). Semnificația pentru el care în acea vreme era păgân și aducea jertfe zeului soare, Apollo, a fost uriașă, iar noaptea, în vis i s-a arătat Mântuitorul Iisus cerându-i să pună pe steag monograma creștină, iar acele steaguri s-au numit labarum.
A urmat victoria miraculoasă prin care cei 20 de mii de soldați ai săi i-au zdrobit și împrăștiat pe cei 150 de mii conduși de Maxențiu, pretendentul la tron pierzându-și viața în acea luptă.
Deși, ca mulți militari și ca tatăl său se închina la Apollo, Soarele Neînfrânt, el a mărturisit istoricului Eusebiu că acela a fost momentul convertirii sale la creștinism iar pe Arcul de triumf din Roma stă scris instinctu divinitatis (“prin inspirație divină”) în dreptul bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului).
În anul 313, Constantin cel Mare dă edictul de la Milano care face din creștinism o religie acceptată în imperiu, alături de celelalte religii și desființează legile care condamnau pe creștini. Mai mult decât atât, el desființeză și pedepsele considerate păgâne, răstignirea, zdrobirea oaselor, arderea cu fierul roșu.
În anul 317 bate prima monedă cu monograma lui Hristos iar în anul 321 decretează duminica zi de odihnă în imperiu. În anul 325 pornește o campanie împotriva lui co-împăratului și cumnatuui său Licinius care nu mai respecta edictul de la MIlano și reîncepuse prigoana creștinilor, pe care îl înfrânge devenind împărat unic peste întregul imperiu.
În anul 325 convoacă primul sinod ecumenic al bisericii creștine unde se formulează și se aprobă primele articole ale Crezului ortodox, privind Dumnezeirea Fiului, se stabilește modul de alegre a zilei Paștelui - prima duminică după lună plină după echinocțiul de primăvară - în vigoare și astăzi.
Constantinopole, o cetate creștină
Pentru că la Roma erau prea multe temple păgâne Constantin hotărăște ridicarea unui nou oraș, Constantinopole, un oraș creștin, în care ridică numai biserici, pe care îl inaugurează la 11 mai 330. Orașul va fi numit curând, Noua Romă.
Istoria nu-i iartă faptul că nu s-a botezat decât pe patul de moarte, însă în acea vreme mulți se botezau cât mai târziu pentru că se considera că botezul șterge toate păcatele. A murit în Duminica Pogorârii Sfântului Duh, a Rusaliilor, 22 mai 337, după mai mult de 30 de ani de domnie și a fost înmormântat în Biserica pe care a ctitorit-o a Sfinților Apostoli din Constantinopol.
Biserica creștină l-a trecut în rândul Sfinților împreună cu mama sa, dându-le numele “cei întocmai cu Apostolii” atribuindu-i cu înțelepciunea lui Solomon și blândețea lui David.
