Sebastian Papaiani: «Uitaţi-vă la Becali ce tupeu poate avea»
Maestre, pe 25 august împliniţi 75 de ani. Cum veţi sărbători? Alături de familie, de prieteni?
Sebastian Papaiani: Alături de familie, cu siguranţă. Dar nu ştiu cât am să petrec. Cât despre prieteni... Ştiţi, aici e o chestiune sensibilă. Prietenii mei adevăraţi sunt cei alături de care am copilărit, nu că aş fi acum melodramatic şi nici retro, dar trebuie să vorbeşti şi de trecut ca să ştii cine eşti sau pe ce scaun stai. Prietenii mei adevăraţi au murit.... Odată ce pleci din oraşul în care ai copilărit, relaţiile se răcesc. Şi nu din cauza celui care a plecat şi a ajuns undeva - cum a fost cazul meu - se răcesc din cauza timidităţii celor care au rămas. Unul a ajuns contrabasist, unul a ajuns să cânte la chitară, unul a ajuns frizer, unul lăcătuş. Profesiile dau omului tupeul. În afară de profesie, banul. Uitaţi-vă la Becali ce tupeu poate avea. El n-a avut tupeu toată viaţa lui decât când a pus mâna pe bani. Înainte de a da mâna cu tine, el scoate banii şi ţi-i arată. În afara prieteniilor de cartier, care sunt cele mai strânse şi care durează toată viaţa, mai sunt şi prieteniile de profesie. Am fost prieten cu Ştefan Iordache, care acum nu mai este decât un fulg, poate. Cu Ştefan Bănică. Nici el nu mai este... Mi-au mai rămas câţiva, dar s-au împrăştiat: Draga Olteanu, de exemplu, care s-a stabilit pe la Piatra Neamţ. Bebe Fugaru, cu care eram prieten foarte bun, s-a dus şi el. Aproape toţi au pierit şi sigur... mă îndrept şi eu către pieire.
Vă consideraţi o persoană împlinită?
Nu. Ştii ce se întâmplă? Trebuie să-ţi faci o socoteală de cât bine ai făcut şi cât rău ai făcut. Să pui în balanţă şi să vezi. Mie mi-a ieşit la paritate. N-am făcut nimănui rău în jurul meu, dar poate n-am fost un soţ foarte bun sau un tată foarte bun, poate acasă, când eram copil, nu am fost atât de bun... De fiecare dată când îl visez pe tata, îl întreb: „Domnule, m-ai iubit?". Uite că îmi vine să plâng... De la o vârstă devii sensibil la amintiri...
De ce v-aţi emoţionat atât de mult la amintirea tatălui?
Tata nu ştia să iubească prin cuvinte frumoase. Era blând, milos, dar nu i-a spus mamei mele, cred, niciodată: „Paraschivo, te iubesc". Chestiunile acestea de cuvinte frumoase care veneau „dintr-o lume de boieri", cum spunea tata, nu l-au caracterizat. El credea că este o slăbiciune să-i spui unei femei „ce ochi frumoşi ai". Era dur din acest punct de vedere, femeile parcă erau un fel de material la care se lucra pentru că era nevoie. Nici mie nu mi-a spus niciodată „te iubesc", dar ştiu că alerga cu mine în braţe câte doi kilometri până la spital atunci când mă îmbolnăveam. Deci asta însemna că te iubeşte, nu?
