«Ţinea steagul ONU în faţa casei»

Comunitatea suceveană de la graniţa ţării cu Ucraina îl plânge pe Filaret Moţco (43 de ani), funcţionarul ONU ucis în Afganistan. Maria Maruseac, sora mai mare a lui Filaret nu ştie când va ajunge în ţară trupul neînsufleţit al mezinului familiei. Rudele spun că îl vor îngropa creştineşte în satul natal, Izvoarele Sucevei.

Potrivit familiei, Filaret era un om religios, care respecta regulile bisericii, posturile de peste an şi Sărbătorile.

„De Paşte, el mergea tot timpul la biserică să ducă coşul cu bucate la sfinţit, nimeni altcineva. Era o tradiţie străveche pe care o respecta cu sfinţenie. Anul acesta nu a mai apucat să facă acest lucru", realizează cu durere în suflet mama lui Filaret, Eudochia.

Femeia spune că nu ştia foarte multe despre meseria fiului, deoarece acesta evita să vorbească despre cariera lui. În schimb, de prin lume, a adus steagurile UE, ONU şi OSCE pe care le-a înfipt, în faţa casei, în pământul de la Izvoarele Sucevei.

În sat, locuinţa familiei Moţco este cunoscută ca fiind „casa cu steaguri". „Din cauza vântoaselor din iarnă steagurile s-au rupt. Aşteptam să vină el acasă, de Paşti, să le înalţe la loc. Ţinea foarte mult la ele. Erau mândria lui", a spus Maria Maruseac.

Femeia a crescut cinci copiii, dar spune că Filaret a fost singurul care a ajuns sus pentru că a învăţat foarte mult, i-a plăcut cartea.

„Pentru noi el era vedeta familiei. Şi-a asumat un risc mare pentru cariera lui şi a plătit un preţ scump în final", a spus Marius Maruseac, nepotul lui Filaret.

Familia modestă şi cu frică de Dumnezeu a funcţionarului ONU vrea, acum, doar să-l mai îngroape creştineşte pe cel mai mic dintre fraţi.

„Intenţia este să facem o înmormântare creştinească.Să fie îngropat aici, la noi, că viaţa l-a dus printre străini şi acolo a câştigat moartea. Măcar pe veci să rămână printre noi", a spus cu amărăciune Maria Maruseac, sora lui Filaret.

Nu au început încă pregătirile pentru înmormântare, deoarece aşteaptă de la Bucureşti să fie înştiinţaţi cu privire la data la care va fi repatriat trupul mezinului. „Nu avem nici o veste de la Bucureşti, de aceea nu ne-am apucat de nimic", a spus ieri Marius Maruseac, nepotul lui Filaret.

Eudochia Moţco, mama militarului

«A fost cel mai ambiţios elev din toată cariera mea de dascăl»

Profesorul Viorel Rus, care i-a fost diriginte lui Filaret Moţco timp de 4 ani, a ţinut legătura, sporadic, cu fostul său elev: „Mă mai suna uneori, o dată a făcut-o chiar din Moscova, însă nu vorbea despre munca lui".

La liceu în Bistriţa Filaret a ajuns datorită unui frate, care locuia în oraş: „Era orfan de tată, iar fratele său mai mare stabilit în Bistriţa, l-a luat la el. Era un copil extrem de inteligent, cu o memorie extraordinară, care voia să acumuleze cunoştinţe din toate domeniile. A fost cel mai ambiţios şi cel mai determinat elev din toată cariera mea de dascăl", este convins profesorul de filozofie, în prezent pensionar.

Dan Tanco, unul dintre colegii de liceu a lui Moţco s-a reîntâlnit în urmă cu trei ani cu acesta la Bistriţa.

Fostul diriginte Viorel Rus ne arată o poză cu Filaret din perioada liceului

Când l-am văzut era extrem de schimbat: „Avea o fizionomie de nordic şi un stil diferit de a se îmbrăca. Toate hainele erau de foarte bună calitate, scumpe, era foarte diferit faţă de băiatul de la ţară, pe care-l ştiam", îşi aminteşte Dan Tanco.

Scrisoarea de adio a unei rude

A lăsat în urmă durerile, frica, foamea, lacrimile şi durerea. Încleştarea şi veşnica sete a bărbaţilor de sânge, de răzbunare. A plecat într-o lume mai bună, cu mulţumirea în suflet că şi-a sacrificat tinereţea şi sănătatea pentru a scoate ce era mai bun din lumea asta la suprafaţă. I-a învăţat, ani în şir, pe alţii să trăiască, să supravieţuiască. Supravieţuitori, în cele din urmă, sunt eroi ca el, nu cei care acum sunt încă în viaţă, dar cu mâinile mânjite de sânge.

Cei pe care i-a învăţat să supravieţuiască, pe ai căror copii i-a îndrumat spre şcoală şi cărora le-a vorbit despre însemnătatea păcii, despre bunătate, aceia i-au luat, în cele din urmă, viaţa.

Ca unui animal. Avea grijă de el însuşi şi de cei din jurul său. Nu suporta acele, nici medicii. Crunt. Ar trebui să-i mulţumim Celui de Sus pentru faptul că nu ştim ce a trăit, ce a simţit şi ce chinuri a suportat în ultimele sale clipe pe acest pământ.

Pentru ca noi, cei pe care i-a iubit, să putem face faţă durerii. Coşmar din care ai certitudinea că nu te mai poţi trezi. Un criminal are parte, de cele mai multe ori, de o judecată. El a fost vinovat şi a plătit pentru „vina" de a-i ajuta pe cei amărâţi din colţuri îndepărtate ale lumii. A murit de mâna lor.

Credea în ceea ce făcea. Credea că acei barbari care i-au luat viaţa au suflete care pot fi modelate, care mai ascund în ele ceva bun şi curat. Obişnuia să spună că nu a avut niciodată probleme cu acei oameni, că reuşise să se integreze, să vorbească limba lor. Să schimbe ceva, pentru ca acei oameni să trăiască puţin mai bine. Credea în Dumnezeu şi mai credea că şi alţii o fac. Cred într-un Dumnezeu al lor, bun şi drept.

Familia a fost anunţată. Acum câţiva ani, a anunţat un membru din familie, mai în glumă, mai în serios, că l-a trecut ca persoană de contact în caz de ceva.

Totul a căpătat sens noaptea trecută, când o voce de femeie a anunţat, într-o engleză gravă, că „Ne pare extrem de rău. A fost un coleg extraordinar. Dar a fost un atac violent". Pe urmă, linişte. Timpul s-a oprit în loc.

Nu putea fi adevărat. Mai exista o şansă. Care a fost spulberată odată cu anunţul oficial. Dacă mai era nevoie de el.Imaginea lui va rămâne veşnic aceeaşi... o privire senină, pătrunzătoare, un zâmbet larg, deschis. De om bun. A crescut într-o familie modestă, în sânul căreia a învăţat ce înseamnă să-i preţuieşti părintele, fraţii. A ales o viaţă agitată, departe de casă. Deşi dorul l-a adus mereu înapoi, măcar de sărbători.

Iubea viaţa şi de un singur lucru nu se temea: de oameni. Prin anii 90 a lucrat la Tarom, dar nu s-a mulţumit cu atât. A studiat enorm, a învăţat limbi străine, a simţit că poate mai mult. A plecat în misiuni.

Povestea încântat de oamenii de pe unde a umblat şi pe unde a trăit. De obiceiurile lor. A încercat să le înţeleagă modul de a fi şi de a gândi. Fiecare nouă misiune a fost pentru el o provocare. Niciodată nu l-au speriat războaiele. Poate, doar ura.

Acum vreo trei ani, s-a întors în ţară, a lucrat în România timp de un an, după care a plecat să facă din nou ceea ce ştia mai bine: să ajute oamenii. În Afganistan. Nu era o viaţă uşoară. Îi era dor de acasă.

De mama lui, care acum are 83 de ani, de familie. Dacă s-a meritat? Cine ştie? Mereu le spunea copiilor din familie că cel mai important lucru în viaţă este să te realizezi pe propriile-ţi puteri.

Să trăieşti împăcat, ştiind că toată bogăţia - şi nu cea materială, ci cea a sufletului - nu ţi-o poate lua nimeni. Nu a plecat din lumea asta împăcat. Nu aşa trebuia să se întâmple. Dar aşa s-a întâmplat. „Only the good die young"...

A lăsat în urmă oameni dragi, familie şi prieteni, care nu au apucat să-i spună ce simt pentru el. O lacrimă, un „mulţam" pentru tot ce a făcut pentru ca lumea să fie, cum spunea el, „mai trăibilă" şi mai bună. Drum bun spre casă!

17 militari morţi în Afganistan

În prezent, pe fronturile din Afganistan sunt dislocaţi 1.663 de militari români, dintre care 1.655 în cadrul misiunii NATO. Numărul militarilor români care şi-au pierdut viaţa se ridică la 17, iar cel al răniţilor la 55.