Cetatea importantă distrusă de armata condusă de Mihai Viteazul. A fost scena unei bătălii crunte din istoria României

Unii istorici români de astăzi privesc cu scepticism faptele de arme ale voievodului Mihai Viteazul, considerând că istoriografia veche, națională și ulterior comunistă, a creat mituri și a exagerat realizările domnitorilor medievali pentru a servi interesele conducătorilor de epocă.

„Nici Mihai Viteazul nu-i mai satisface pe eroii din fața computerelor”, scriu ironic unii specialiști moderni, mai dornici să-și lase numele pe coperțile cărților decât să recunoască impactul real al luptelor vremii, potrivit Historia. 

Totuși, un document otoman din 1613, publicat de reputatul istoric Tahsin Gemil, arată clar urmele lăsate de campania lui Mihai Viteazul din 1595 asupra cetății Giurgiu, aducând în lumină dimensiunea reală a bătăliei și consecințele sale pentru Imperiul Otoman.

Atacul din 1595 – foc, sabie și ruine

Cetatea Giurgiu, cunoscută de otomani sub numele Yerkökü, a fost atacată de armata creștină condusă de Mihai Viteazul, sprijinită de secui și luptători italieni. Lovitura a fost rapidă și devastatoare.

Zidurile porții principale și ale celei de pe malul Dunării au fost dărâmate, crenelurile unde stăteau trăgătorii au fost spulberate, iar flăcările au cuprins întreaga fortificație, construită în mare parte din lemn.

Locuințele apărătorilor au ars complet, iar cetatea a devenit practic inutilizabilă după asalt. Puțini otomani au reușit să scape, fie prin fugă pe Dunăre, fie prin săbiile necruțătoare ale oștenilor lui Mihai Viteazul.

Misiunea domnitorului a fost clară: să elimine acest cap de pod folosit de otomani în incursiunile împotriva Țării Românești. Și a fost dusă la capăt cu o eficiență brutală.

O victorie militară, o lecție pentru Imperiul Otoman

Documentul din 1613 nu se oprește doar la relatarea distrugerii cetății. El scoate la iveală o realitate incomodă pentru administrația otomană: aproape două decenii după bătălie, fortăreața nu fusese reparată.

Teoretic, după un asemenea atac, ar fi fost nevoie de reconstrucție și modernizare, adaptate noilor tehnici de fortificație capabile să reziste tunurilor grele.

În practică, birocrația și corupția au paralizat sistemul. Oficialii locali, preocupați mai degrabă de comerțul profitabil de la vadul Giurgiului și de darurile primite de la negustori, au refuzat să mobilizeze populația la muncă.

Dizdar-ul, guvernatorul cetății, a fost nevoit să ceară intervenția sultanului, care a ordonat defterdarului de Dunăre să evalueze costurile și să se ocupe personal de refacerea cetății.

Până atunci însă, zidurile rămăseseră o ruină, un semn al înfrângerii din 1595 și al decăderii lente a imperiului. Documentul sugerează clar: administrația otomană trăia într-o lume în care timpul curgea încet, plăcerile funcțiilor erau mai importante decât apărarea frontierelor, iar birocrații deveneau cel mai mare dușman al statului pe care îl serveau.

Între legendă și realitate

Disputa dintre istoriografia modernă și cea tradițională rămâne deschisă. Poate că unele cronici au înfrumusețat imaginea lui Mihai Viteazul, dar documentele otomane arată un adevăr greu de contestat: atacul asupra cetății Giurgiu a fost devastator, a zdruncinat siguranța Imperiului Otoman în zonă și a lăsat urme vizibile chiar și după două decenii.

Faptele de arme ale voievodului nu au fost doar mituri propagate de regimuri naționaliste, ci acțiuni concrete care au schimbat echilibrul de putere la Dunăre. Cetatea Giurgiu a fost scena unei bătălii crunte, iar căderea ei sub atacul lui Mihai Viteazul a rămas o lecție de forță, curaj și, în același timp, o mărturie a slăbiciunilor birocratice ale Imperiului Otoman.