Cum se trăia în Evul Mediu, în timpul lui Vlad Țepeș, Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare. Foametea era așa mare că unii mâncau carne de om
Cei mai cunoscuți domnitori medievali ai României, cum ar fi Ioan de Hunedoara, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare, au lăsat în urmă castele și cetăți impresionante, care atrag astăzi mulți vizitatori.
Deși arhitectura acestor fortificații este spectaculoasă și reflectă puterea și influența acestor lideri, viața cotidiană a majorității medievalilor era marcată de dificultăți severe și realități crude care nu sunt întotdeauna evidente pentru cei care vizitează aceste monumente istorice, potrivit Adevarul.
În secolele XV-XVI, regiuni precum Transilvania, Moldova și Muntenia erau adesea descrise de istorici ca fiind traversate de „evul mediu întunecat”. Viața medievalilor era caracterizată de lipsuri severe și brutalitate.
Speranța de viață era extrem de redusă, iar mortalitatea infantilă era foarte ridicată. Epidemii, războaie și calamități naturale devastau frecvent regiuni întregi, lăsând oamenii vulnerabili și adesea fără apărare în fața acestor evenimente neprevăzute.
Tortura, o practică comună în Evul Mediu
Femeile nu erau scutite de suferințe, având parte de chinuri aplicate cu instrumente special concepute pentru ele. Deseori, erau ucise sub acuzația de adulter sau vrăjitorie, iar în mâinile închizitorilor, „dovezile” necesare pentru condamnări erau ușor de fabricat.
Vrăjitoarele erau acuzate de toate calamitațile regionale, dezastru în recoltă, boli sau moartea localnicilor și chiar de farmecele asupra bărbaților. O simplă mărturie le putea condamna la moarte.
În Transilvania, primele procese împotriva vrăjitoarelor au fost documentate în secolul al XIII-lea, conform cercetătoarei Maria Roșu.
Acuzații erau forțați să poarte fierul încins, iar în timpul torturii, mărturiseau dacă aveau sau nu legături cu vrăjitoria.
Cei considerați „vinovați” de magie erau condamnați la ardere pe rug. Prigoana împotriva femeilor suspectate de vrăjitorie a continuat și în secolele următoare în Transilvania, fiind susținută de dorința autorităților și a societății de a găsi țapi ispășitori pentru problemele sociale sau necazurile comunităților.
De asemenea, și morții erau suspectați că ar putea contribui la nenorocirile medievalilor. Oamenii bănuiți că ar putea reveni dintre cei morți sub formă de spirite malefice nu găseau odihnă nici măcar în mormânt.
Pentru a preveni acest lucru, cadavrele erau supuse unor practici terifiante, cum ar fi baterea cuielor în încheieturi sau abdomen, tragerea în țepe sau măcelărirea acestora. Organele interne ale „suspecților” erau adesea arse și uneori consumate de familiile lor.
Transilvania, păzită de munți
Eruditul Anton Verancsis a călătorit în Transilvania în mijlocul secolului al XV-lea, stabilindu-se în cetatea Alba Iulia, și a lăsat posterității o descriere detaliată a regiunii.
Autorul a observat că ținuturile Transilvaniei erau bine protejate de lanțul muntos al Carpaților și erau extrem de bogate în resurse naturale.
„Transilvania este întărită pe dinăuntru de felurite obstacole, ba ale munților, ba ale apelor și drumurilor și e păzită în afară în toate direcțiile de munții cei mai înalți și abrupți, cum dacă ar fi înconjurată de zidurile cele mai puternice.
Prin ea însăși ar putea să îndestuleze cu grâne în cea mai mare parte puterea turcească și să o întrețină cu ajutoare bănești, atât de mănoasă este în bucare, îmbelșugată în vii, bogată în vite și plină de tot felul de minereuri de metale și de sare”, arăta cărturarul din secolul al XVI-lea.
Deși era considerată o țară roditoare, Transilvania a traversat perioade de suferință extremă la sfârșitul secolului al XV-lea.
„Au fost zece ani tulburi, de revolte și distrugeri nemaiauzite, de invazii ale haiducilor și turcilor, de jafuri ale valonilor și tătarilor, de pârjolirile făcute de români, iar calamitățile naturale, distrugerile și epuizarea populației au provocat o foamete atât de mare încât unii oameni nenorociți și-au întreținut viața nefericită cu carne de om.
Nici anul 1608 nu a fost scutit de calamități, pentru că a fost pricinuit de o molimă, dar anul acesta a alinat altfel mizeriile celor dinainte”, informa istoricul Szilágyi Sándor (1827-1899), într-un volum despre principele transilvan Gabor Bethlen.
