Moartea celor 9 studenți pe Muntele „Nu merge acolo”, una din marile enigme ale secolului XX |FOTO

Moartea a nouă tineri studenți sovietici, găsiți pe versanții unui munte numit sinistru în limba băștinașilor „Nu merge acolo”, a fost timp de șase decenii una dintre cele mai persistente obsesii pentru criminaliști și experți care au vrut să înțeleagă ce s-a întâmplat. În iarna lui 1959, grupul de studenți, schiori foarte buni, a dispărut fără urmă în nordul Uralilor, într-o regiune unde domină frigul, tăcerea și o mare de alb. Ce a urmat avea să devină una dintre cele mai întunecate și discutate enigme ale secolului XX.

Corpurile lor au fost găsite împrăștiate pe versanți, unele mutilate, altele aproape dezbrăcate, iar cortul lor fusese tăiat din interior. Zeci de teorii au apărut de-a lungul deceniilor, de la experimente militare, fenomene atmosferice rare sau creaturi ale folclorului local, dar nicio teorie nu a fost acceptată unanim. Tragedia a inspirat filme, cărți și nenumărate investigații.

Drumul spre nordul alb: un grup unit și plin de entuziasm

În orașul Sverdlovsk, la sfârșit de ianuarie 1959, zece studenți și-au pregătit rucsacurile pentru o aventură planificată meticulos.

Erau zece în total, opt bărbați și două femei, toți schiori buni. Igor Dyatlov, liderul, era student în anul cinci la inginerie radio și unul dintre cei mai experimentați sportivi din grup.

Cei ceilalți erau Zinaida Kolmogorova, 22, din aceeași facultate, Yuri Doroshenko, 21, care studia economia energiei, Alexander Kolevatov, 24, care studia fizica nucleară, Yuri Krivonischenko, 23, Rustem Slobodin, 23 și Nicolas Thibeaux-Brignolle, 23, toți studenți la inginerie.

Lyudmila Dubinina, 20, și Yuri Yudin, 22, studiau amândoi economia. Ultimul membru era Semyon Zolotaryov, un instructor sportiv de 38 de ani care luptase în Al Doilea Război Mondial.

Pe 23 ianuarie, au urcat într-un tren cu cușete din Sverdlovsk și au mers spre o așezare liniștită numită Vizhay. După ce au petrecut noaptea acolo, pe 25 ianuarie, au făcut autostopul cu un camion până la o bază forestieră numită a 41-a așezare.

Yuri Yudin s-a întors din drum din cauza durerilor de spate, iar această decizie i-a salvat viața.

Ceilalți nouă au continuat aventura spre obiectivul lor, Muntele Ortorten. Muntele a fost botezat de poporul Mansi, un trib indigen de crescători de reni care a locuit în regiune timp de sute de ani. În limba lor, numele are un sens sumbru: „Nu Merge Acolo”.

Lyudmila Dubinina, cea mai tânără din grup, și-a scris impresiile într-un jurnal, găsit ulterior de anchetatori.

„În tren am cântat cu toții cântece acompaniați de o mandolină. Apoi, din senin, un tip foarte beat s-a apropiat de băieții noștri și i-a acuzat că au furat o sticlă de vodcă! A cerut-o înapoi și i-a amenințat că le sparge dinții. Dar nu a putut dovedi nimic și la final a dispărut. Am cântat și am cântat, și nimeni nici măcar nu a observat cum am alunecat într-o discuție despre iubire… și în special despre săruturi.”

Și jurnalul Zinaidei Kolmogorova respira același amestec de entuziasm:

„Plecăm în camping. Ne-am trezit devreme, dar ne-am culcat târziu. Suntem toți ocupați să ne facem rucsacurile. Se pare că am uitat ceva — nu pot să-mi amintesc ce.”

Atmosfera era una de prietenie foarte strânsă și de un entuziasm evident. Tinerii râdeau, își făceau poze pe schiuri, glumeau despre accidente mărunte și păreau pregătiți pentru orice.

Ultima ascensiune și liniștea care a înghițit tot

În dimineața de 1 februarie 1959, grupul de nouă studenți a urcat spre panta estică a muntelui Kholat Syakhyl, o zonă aspră, măturată constant de vânturi nordice.

Era aproape ultimul lor pas către obiectivul principal, Muntele Otorten.

Zăpada era adâncă, vizibilitatea redusă, iar frigul „mușca” fără oprire. Totuși, în ciuda condițiilor dure, au decis să ridice cortul direct pe pantă, tăind în stratul compact pentru a-și crea o platformă stabilă. A fost ultima lor decizie documentată.

După ce grupul nu s-a mai întors la timp, familiile și colegii lor au început să-și facă griji. Câteva zile mai târziu, a fost formată o echipă de căutare din studenți voluntari, salvamontiști și militari.

Când echipele de salvare au ajuns după aproape o lună de la dispariție, scena era tulburătoare: cortul fusese tăiat din interior, ca și cum grupul ar fi fugit brusc în toiul nopții.

Urmele lor coborau spre pădure, câteva lăsate cu picioarele goale sau doar în șosete, semn al unei panici extreme. La baza unui cedru impunător au fost găsite primele două trupuri – Yuri Doroshenko și Yuri Krivonischenko –, aproape dezbrăcați, cu pielea mâinilor și picioarelor colorată în maro-roșiatic de ger și efort.

Krivonischenko avea chiar o bucată din propriul deget desprinsă, semn că își mușcase în agonie un nod al articulației.

Mai sus, pe traseu, salvatorii i-au descoperit pe Igor Diatlov, liderul grupului, găsit îmbrăcat, dar fără încălțăminte, culcat cu fața în zăpadă, și apoi pe Zinaida Kolmogorova, ale cărei urme sugerau că încercase disperată să se întoarcă spre cort.

Pe partea dreaptă a corpului se vedea o vânătaie lungă, roșu-aprinsă, ca și cum ar fi fost lovită cu un obiect contondent, „precum un baston”, aveau să noteze anchetatorii.

Descoperirile ulterioare au adâncit misterul: unii dintre cei găsiți în ravena din apropiere prezentau coaste sfărâmate, hemoragii interne, ochi lipsă, iar Lyudmila Dubinina avea limba smulsă.

Ipotezele au explodat în toate direcțiile. Unii au acuzat comunitatea Mansi, care a respins categoric orice implicare. Alții au invocat teste militare secrete, dispozitive experimentale sau chiar întâlniri cu fenomene inexplicabile. Niciuna dintre teorii nu a convins pe deplin.

Teoria avalanșei de placă: o explicație posibilă, dar nu definitivă

În ultimele decenii, cazul a fost reanalizat de numeroase echipe științifice. Cea mai coerentă ipoteză a venit de la doi cercetători elvețieni, Alexander Puzrin și Johan Gaume, care au propus o variantă mai puțin spectaculoasă, dar fizic plauzibilă: o „avalansă de placă”, rară și înșelătoare.

Ei au argumentat că tăietura făcută de studenți în stratul de zăpadă pentru a instala cortul ar fi destabilizat structura internă a masei înghețate. Vânturile puternice, reci, coborâte de pe creste ar fi adăugat treptat greutate.

Puzrin a explicat: „Dacă nu ar fi tăiat panta, nu s-ar fi întâmplat nimic. Aceasta a fost declanșarea inițială, dar nu ar fi fost suficientă fără acumularea lentă a zăpezii.”

La un moment dat, o fisură invizibilă ar fi putut avansa sub strat, eliberând o placă compactă care s-a prăbușit direct peste cort. Impactul ar fi provocat traumatismele severe găsite la trei dintre victime, iar ceilalți, speriați și dezorientați, ar fi fugit în noapte, neechipați și condamnați de frig.

Teoria nu explică absolut tot, inclusiv unele leziuni extreme și logica traseelor urmate de grup, însă oferă un cadru în care tragedia capătă o coerență fizică.

Incidentul Dyatlov, nu este numai o mare tragedie, dar și un caz care a ridicat întrebări la care nici astăzi nu există răspunsuri clare. După mai bine de șaizeci de ani, investigațiile, teoriile și discuțiile continuă, semn că acest mister rămâne unul dintre cele mai greu de explicat ale secolului XX.