Povestea uneia dintre cele mai curajoase femei din istoria României, supranumită „Viteaza din Nucşoara“

Născută pe 28 iunie 1912, Elisabeta Rizea a fost nepoata liderului țărănist Gheorghe Șuța, ucis de comuniști în 1948. Totodată, este unul dintre puținii luptători anticomuniști condamnați la ani grei de închisoare care au ajuns să trăiască sfârșitul regimului. Ţăranca din satul Nuşcoara, supranumită „Viteaza din Nucşoara“, fără prea multă şcoală, a devenit un simbol al demnității în fața comuniștilor și nu și-a trădat niciodată soțul și apropiații.

Supranumită „Viteaza din Nucşoara“, Elisabeta Rizea, născută la data de 28 iunie 1912, reprezintă simbolul curajului şi jertfei în rezistenţa anticomunistă. Ea a îndurat torturile interogatoriilor comuniste și a fost închisă 13 ani pentru faptul că a ajutat eroii rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraşului. Nepoata liderului ţărănist Gheorghe Şuţa a avut motive personale să urască comuniştii.

„Uite pentru ce am făcut io, ce-am făcut doamnă! Că sunt înaintea icoanei şi Dumnezeu aşa să mă ajute dacă mint...Mi-au omorât unchiu ăsta. Mi l-a împuşcat când a venit comuniştii. Văr primar cu tata, părinţii fraţi. Nu putea face comunismul de el, d-aia l-au împuşcat”, mărturisea ţăranca din Nucşoara în cartea-document „Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi”, relatează Historia.ro.

Condusă de ura ei față de comuniști, care i-au ucis unchiul și i-au hărțuit rudele, Elisabeta Rizea s-a alăturat și ea rezistenței anticomuniste. Ea a fost numită „dușman al poporului”, iar gospodăria ei din Nucșoara a fost botezată „casă de bandiți”. Pentru comuniști, bandiții erau eroi ai rezistenței anticomuniste, ascunși în Munții Făgărașului. Timp de 4 ani, Elisabeta le-a dus acestora, pe ascuns şi în condiţii grele, bani şi mâncare pentru a rezista în sălbăticie şi pentru a nu fi prinşi.

Bătută și torturată, Elisabeta nu i-a trădat pe partizani

Soţul Elisabetei Rizea, Gheorghe, s-a alăturat și el eroilor din „banda” Arsenescu-Arnătoiu. Pe 18 iunie 1949, curajoasa femeie a fost prinsă, dusă pe sus la primăria din localitate și bătută de securişti. Vreme de 4 zile, a stat nemâncată în subsolul unei case.

Când comuniștii au prins-o, au condamnat-o la 7 ani de închisoare „pentru favorizarea infractorului”, a fost dusă în lanțuri la închisoarea de la Pitești și închisă într-o celulă de maximă securitate. În pușcărie, a fost torturată de comuniști cu scopul de a divulga unde se ascundea în munți gruparea de rezistență. Deși a fost bătută până la leșin și schingiuită până la sânge, ţăranca nu a spus nimic despre cei care se ascundeau. În 1958, Elisabeta Rizea a scăpat din închisoarea de la Piteşti și a continuat să susţină rezistenţa anticomunistă din munţi cu orice preţ.

„De când m-au adus din puscarie, eu am mers târâş. Faceam toate draciile contra comunismului. Îmi dam drumu’ pe scara în camasa da noapte, sa creada ca intru-n closet. Aveam cuiele scoase la doua uluci şi treceam dincolo. Băgam mancarea pentru partizani într-o gramada mare de craci. Ce auzeam scriam şi puneam hârtia într-o scorbura. Puneam cana pe perete, ţineam urechea pe fundul canii şi auzeam ce vorbeau securiştii în camera de-alături”, povestea ţăranca eroină din Nucşoara.

Vreme de trei decenii, a purtat eticheta de „duşman al poporului”.

Gheorghe Arsenescu, conducătorul rezistenţei anticomuniste, a fost arestat in 1961, iar în același an, Elisabeta a fost arestată din nou și a primit 25 de ani de temniţă. Și nici de data asta, bătută și torturată, ţăranca nu i-a vândut pe partizani.

„M-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. «Spune!» Purtam coada cu funtă. Mi-au aruncat fota şi am ramas în iie. Mi-a legat coada sub cârligu’ de lampa din casa boierului. Coada era groasă. Eram și eu altfel la 38 de ani. Cârnu mi-a tras scaunu’. Ălalalt mi-a tras şi masa. Coada mi-a rămas în cârlig şi eu am căzut la pământ. Aşa mi-au smuls păru’. Am făcut tratament și nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vândut”, povestea Elisabeta Rizea în interviurile date după căderea comunismului.

Eliberată din închisoare în 1964, Elisabeta n-a mai găsit nimic în gospodăria ei de la Nucşoara când s-a întors acasă: „Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine şi de inima rea pe care am avut-o. Aşa. Şi să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega. Tot ce-am lăsat în casă şi în magazia mea şi în curtea mea – n-am mai găsit nimic. Nu mai pot să-mi spun tot amaru care a fost în mine şi tot chinu cu care m-a chinuit hoţii ăştia”, povestea ea în cartea „Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi”.

Timp de 30 de ani, a purtat eticheta de „duşman al poporului” și a fost strict supravegheată şi interogată periodic. După Revoluţia din 1989, povestea ţărăncii eroine din Nuşcoara a fost făcută publică şi a impresionat o ţară întreagă. Elisabeta Rizea a apucat să vadă România scăpată de comunism și s-a stins din viață la vârsta de 91 de ani, la 6 octombrie 2003. Ultima sa dorinţă a fost: „Trei zile dacă mai trăiesc, dar vreau să ştiu că s-a limpezit lumea”.