Traiul țăranilor români după anul 1800. Cum arătau casele și cu ce acopereau ferestrele

De-a lungul a sute de ani, românii au trăit sub stăpânirea otomană, iar viața țăranilor români a fost caracterizată de sărăcie și dificultăți. În jurul anului 1800, familiile de țărani din regiunea carpato-danubiano-pontică își duceau traiul în condiții precare, locuind adesea în bordeie cu o singură încăpere.

Aceste condiții sunt reflectate în observațiile medicilor din lucrarea "România Medicilor. Medici, țărani și igienă rurală în România de la 1860 la 1910".

Cum arătau casele românilor în 1820

Cea mai veche formă de locuință pe teritoriul României era casa monocelulară. Medicul Constantin Caracaş oferă o descriere a acestor case în anul 1830, menționând că acestea constau într-o singură încăpere mică și modestă, cu podea de pământ amestecat cu excremente de animale și acoperite cu trestie sau paie de porumb.

Mulți locuitori își făceau locuințele în bordeie sau în case săpate în pământ, iar măsuri de igienă sau decoruri erau rareori întâlnite în jurul locuințelor, în schimb, erau prezente grămezi de gunoaie și excremente animale.

Caracaş menționează și condițiile precare în care erau ținute animalele, expuse vânturilor și ploilor, fără un adăpost corespunzător și adesea lipsite de hrana necesară în sezonul rece.

Structura unui bordei în anul 1896

O observație interesantă făcută de medicul Constantin Popescu în anul 1896 este referitoare la structura bordeiului, descriind o singură încăpere săpată la o adâncime de până la 1,5 metri în pământ, în care trăiau și dormeau întregul nucleu familial, alături de animalele de fermă.

Acest mod de viață era asociat cu lipsa ventilării și iluminării adecvate, ducând la probleme de sănătate, în special printre copii.

Cu toate acestea, Popescu subliniază că această coabitare om-animal era de obicei temporară și specifică anumitor condiții, cum ar fi cele de iarnă, când țăranii adăposteau animalele nou-născute în locuințele lor.