Lucruri mai puțin cunoscute despre Aurel Vlaicu, pionierul aviaţiei româneşti. De ce fura curent electric
Aurel Vlaicu s-a născut pe 19 noiembrie 1882, la Binţiţi, în judeţul Hunedoara, într-o familie de ţărani. În ciuda scurtei sale cariere, el a devenit un pionier al aviaţiei mondiale, cu o viaţă de poveste. Marele inventator îşi consuma aproape tot timpul cu mecanismele şi maşinile sale. Însă, puțină lume cunoaște lucrurile inedite pe care le-a făcut Aurel Vlaicu.
Geniul lui Aurel Vlaicu s-a manifestat de mic, încă din şcoală inventând un automobil cu aburi, cu care a avut un accident teribil. A urmat Facultatea de Mecanică din Budapesta, unde și-a îndeplinit serviciul militar la Marea Adriatică şi a plecat la studii la Universitatea Ludwig-Maximilians din Munchen, pe care a absolvit-o în 1907. Anul următor, a părăsit Munchen, pentru o scurtă carieră la fabrica de motoare Opel din Russelsheim, unde fabricantul german s-a arătat dispus să-l sprijine în realizarea proiectului de maşină zburătoare. În 1909, Aurel Vlaicu s-a întors în România și și-a construit primul său planor - „A. Vlaicu 1909”.
Lucruri inedite despre Aurel Vlaicu
Unul din colegii săi de generaţie, de la liceul unguresc de stat din Sibiu, îşi aminteşte, într-o lucrare publicată la câţiva ani după moartea inventatorului, că Aurel Vlaicu era extrem de talentat în ceea ce făcea, chiar dacă la şcoală nu excela.
„În Sibiul de atunci, firele pentru iluminatul electric, introdus tocmai în acea vreme, treceau deasupra streşinilor caselor, iar ştiinţa dreptului nu cunoştea încă noţiunea furtului de curent electric. Vlaicu, deşi habar nu avea de acest cusur al codului penal, şi-a instalat totuşi în magherniţa lui un laborator electric în toată regula, a cărui nevoie de curent el şi-o împlinea, fără cunoştinţa uzinei electrice, din firul de sub ieşitura acoperişului. Îngerul lui păzitor trebuia să-i fi purtat o mare grijă, că nu şi-a dat, în timpul acestui joc primejdios, înainte de vreme, sfârşitul”, scrie Alfred Pilder, colegul lui Aurel Vlaicu, într-un material publicat de Revista Fundaţiilor Regale, relatează Adevărul.ro.
În 1901, Aurel Vlaicu a construit şi un autoturism, prima sa maşină cu aburi. „Maşina s-a stricat în timpul cursei de probă, care a avut loc în curtea şcolii, în prezenţa profesorului de fizică, cu inventatorul la cârmă. Vlaicu a uitat frâna şi puţin a lipsit să nu aibă un sfârşit timpuriu, zdrobit de zidul curţii, de care i s-a sfărâmat vehiculul”, mai menționează Alfred Pilder.
De asemenea, prietenul său a dezvăluit că cei doi s-au întâlnit și la Budapesta, la Şcoala Politehnică, unde Vlaicu studia la secţia de maşini și era extrem de iubit de către colegi din cauza preocupărilor sale inginereşti. Camera sa era plină de ceasuri ale colegilor studenţi din toţi anii de studiu, pe care le repara cu dibăcie. De altfel, pentru Vlaicu acest lucru era şi un mijloc de a se întreţine.
„A. Vlaicu 1909” obţinea viteza necesară lansării de la o căruţă trasă de trei cai
„Încă de la Budapesta, visase spre motoarele lui cu explozie, care urmau să fie mişcate cu praf de puşcă sau cu mijloace explozive asemănătoare şi a încercat să capete desluşiri mai largi despre substanţele explozive de la profesorul de chimie. Între timp, ocupaţia serioasă cu lucrările sale l-a abătut de la astfel de fantezii şi l-a lăsat să urmeze calea pentru care îl alesese pronia cerească: s-a concentrat asupra motorului cu benzină şi problema încă nerezolvată a aviaţiei începuse să-l atragă în vraja ei. Asupra acestui domeniu s-au concentrat în cele din urmă toate studiile sale din Munchen”, îşi aminteşte prietenul său.
În 1908, Vlaicu avea deja o slujbă foarte bine plătită la uzinele de automobile Opel, unde nimeni nu l-a întrebat dacă are vreo diplomă de studii. În anul următor, cum am menționat, avea să termine de construit ceea ce s-a numit aparatul „A. Vlaicu 1909”, pe care îl foloseşte pentru mai multe zboruri demonstrative. Pentru că nu avea motor, planorul obţinea viteza necesară lansării de la o căruţă trasă de trei cai, un sistem unic în lume.
„Bucuria cea mai mare, însă, am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care îmi consacra maşina. Zburasem. Şi asta era principalul", declara Aurel Vlaicu într-un articol, imediat după reuşita sa.
„L-am mai văzut pe Vlaicu tocmai dintr-unul din nesfârşitele trenuri speciale, care aduceau o parte din miile de oameni la cumpăna apelor dintre Olt şi Mureş, nu departe de Selişte, oameni veniţi ca să trăiască prima dată în viaţă minunea omului zburător. În zbor jos, el trecu vâjâind de-a lungul trenului, şezând atârnat, în chip ciudat, în scaunul lui dedesubtul avionului, şi făcând semne din mâini trenului şi mulţimei de oameni care cădeau aprope din tren ca să-l vadă. Habar nu avea că printre aceste mii de oameni privea la împlinirea visului, pe care i-o acordase soarta, şi vechiul său prieten din zilele însorite ale tinereţii”, a mai menționat Alfred Pilder, care și-a văzut prietenul în plină glorie.
Moartea lui Aurel Vlaicu
În vara anului 1913, în timpul campaniei din Bulgaria, Vlaicu – primul pilot militar din România – a îndeplinit misiuni de observaţie aeriană. Tot atunci, începe proiecţia avionului Vlaicu III, realizat integral din metal, de altfel primul avion din lume realizat astfel. Astfel, pe 13 septembrie 1913, în condiţiile în care mai mulţi piloţi îşi anunţaseră intenţia de a traversa Carpaţii, Vlaicu acceptă și el provocarea.
La numai 31 de ani, a plecat din Bucureşti, îndreptându-se spre Ploieşti, unde a aterizat pentru alimentarea avionului. A decolat, dar deasupra localităţii Băneşti, din judeţul Prahova, a pierdut din înălţime şi apoi s-a prăbuşit. Aurel Vlaicu şi-a pierdut viaţa în urma prăbuşirii cu avionul Vlaicu II, lângă Câmpina, la 13 septembrie 1913. Moartea sa a îndoliat România, iar pe 17 septembrie 1913, într-un convoi însoţit de aeroplanul Vlaicu I, a fost condus pe ultimul său drum de mii de oameni şi înhumat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
