Locul unde oamenii merg să se roage pentru înfăptuirea de minuni. A fost construit în urmă cu 533 de ani

Mănâstirea Ghighiu a fost ridicată încă din anul 1817. Încă din vechime, în spatele acesteia, era un izvor tămăduitor, cu o apă rece şi bogată, care a ţâşnit pe locul unde s-ar fi arătat Maica Domnului. În prezent, lăcașul este vizitat de mulți credincioși, an de an, care merg acolo să se roage pentru familie și sănătate. Cine îl vizitează are parte de tămăduire.

Pelerinii caută alinare la Mănăstirea Ghighiu

La 50 de kilometri de București, în județul Prahova, pelerinii caută alinare și vindecare de boli. Mănăstirea Ghighiu, cu hramul Izvorul Tămăduirii are o Icoană Făcătoare de Minuni și un izvor a cărui apă, spun credincioșii, este vindecătoare. Izvorul a fost găsit de un călugăr acum sute de ani.

Legenda spune că atunci când căuta loc de mănăstire, călugărul Agapie împreună cu patru ucenici, obosiţi de drum, au poposit într-o poiană din Codrii Vlăsiei pentru a se odihni. Aici au fost treziţi de un foşnet, susurul unui izvor, ei înţelegând astfel că aici este locul potrivit unde să facă un schit, devenit astăzi Mănăstirea Ghighiu. Tot de la acest izvor se spune că şi-a luat mănăstirea hramul, „Izvorul Tămăduirii”, conform manastireaghighiu.ro.

Izvor cu apă tămăduitoare 

Tot legenda spune că acesta este un izvor cu apă tămăduitoare, dovedindu-se în timp, conform mărturiilor oamenilor care au consumat această apă cu credinţă, că este vindecător de boli.

Trebuie spus că în anii comunismului, autorităţile de la acea vreme au încercat să acopere cu beton acest izvor, dar firul apei şi-a regsit un alt curs, spre disperarea acestor „atei”, dar spre mângâierea credincioşilor care s-au rugat aici neîncetat.

Cum s-a construit mănăstirea 

Sfânta Mănăstire Ghighiu, cu hramul Izvorul Tămduirii, s-a ridicat în anul 1817, pe terenul donat de Mariuta Râfoveanca monahului Agapie, care caută loc pentru construirea unui schit. Astfel mănăstirea şi biserica s-au înălțat pe vremea voievodului Ioan C. Caragea, mitropolit fiind în acea vreme ÎPS Nectarie.

Cele mai vechi mărturii despre acest locaş datează de pe la sfârşitul secolului al XVI-lea când e menționată existența vechii mânastiri a logofatului Coresi şi a soției sale. Fundaţia actualei biserici este din blocuri masive de piatră, pe care s-au ridicat zidurile din cărămidă. Arhitectura bisericii aminteşte de caracteristicile stilului brâncovenesc: forma de treflă, o singură turlă pe naos şi pridvor în fata.

Germanii transformaseră mănăstirea în fabrică de conserve 

Pictura e o influentă a şcolii italiene, exceptând scenele din turla, autorul ei fiind Gheorghe Tăttărescu. Ea îşi păstrează şi azi forma, claritatea şi prospetimea pe care le-a avut în 1864. În istoria mănăstirii sunt consemnate şi alte evenimente dintre care unele pline de dramatism. Spatiile gospodăreşti au fost transformate în casa de doctorii în timpul epidemiei de holeră din anul 1892. Au urmat apoi foarte multe incendii: în 1906, 1909, 1922 – când a ars biblioteca mănăstirii, 1945 şi 1946.

În timpul primului război mondial, trupele germane au transformat mănăstirea în fabrică de conserve, distrugând chiliile şi alungând pe călugări. În timpul celui de-al doilea război mondial, datorită bombardamentelor din 1944, a fost distrus paraclisul, astfel încât din el au mai rămas doar catapeteasma şi peretele de la intrare. Paraclisul cu hramul Învierea lui Lazăr, a fost ridicat între anii 1832-1833. În 1952 Patriarhul Justinian Marina transformă lavra în mănăstire de călugăriţe şi începe restaurarea generală a mănăstirii între anii 1954-1958.