Actrița Ioana Calotă, dezvăluiri despre marile întâlniri din viaţa sa: „Pentru iubire trebuie să lupți”

Meseria de actor este de mare ajutor şi în viaţa de zi cu zi, este de părere Ioana Calotă (42 de ani), una dintre cele mai îndrăgite actriţe de la Teatrul Nottara din Capitală. Artista moşteneşte pasiunea pentru frumos şi arte de la părinţii săi, Floarea Calotă (solistă de muzică populară, n.r.) şi Nicolae Lupu (scriitor şi pictor, n.r.). Este măritată cu Alexandru Philippide şi a povestit, în exclusivitate pentru Click!, despre iubire şi marile întâlniri din viaţa sa. 

Click!: Ioana, când a început pentru tine toată istoria cu actoria? 

Ioana Calotă: Când eram foarte mică şi ascultam poveşti pe viniluri. Îmi plăceau extraordinar de mult vocile acelea înregistrate. Iar eu doream să devin, la un moment dat, un personaj de poveste. 

Care dintre acele poveşti ale copilăriei ţi-au rămas dragi până astăzi? 

„Cenuşăresa”. De acolo a pornit şi mila pentru copiii necăjiţi şi îndrăzneala de a visa la o altă realitate, nu la una în cenuşă... 

Mama ta este una dintre cele mai îndrăgite soliste de muzică populară, Floarea Calotă. Cum de nu ai ales aceeaşi carieră? V-am auzit cântând împreună... 

Mi-ar fi plăcut să cânt, dar nu am îndrăznit. Nu mă pot compara niciodată cu ea, pentru că este mama mea şi o idealizez. Mi se pare minunată. Nu am mers pe drumul acesta, pentru că mi-am dat seama că eu niciodată nu voi putea să ajung la nivelul ei. Atunci când sunt pusă să cânt, cânt, dar nu am studiat aprofundat; am făcut lecţii de canto doar în facultate. 

Dar de la tatăl tău, scriitorul şi pictorul Nicolae Lupu, ce ai moştenit? 

O mare sensibilitate. El era un tip foarte sobru, foarte serios, dar extrem de sensibil. Era din Dolj, dintr-un sat apropiat de satul unde s-a născut Marin Sorescu, el fiind prieten cu acesta. Nu aş putea spune că am moştenit talentul de a picta, acela l-a moştenit fratele meu, dar îmi place şi mie să scriu. Nu precum el, dar şi eu am moştenit ceva în sensul ăsta, pasiunea pentru poveşti. 

Ce îţi place cel mai mult la teatru? 

Faptul că te ajută să-ţi păstrezi şi visarea, dar şi iubirea vii. Asta se educă, este un exerciţiu pe care trebuie să-l facem noi cu noi înşine, aşa cum ne spălăm pe dinţi sau facem duş în fiecare zi. Şi faptul că vindecă, teatrul poate fi terapie. Teatrul înseamnă catharsis, adică purificarea prin suferinţă sau prin bucurie. Şi tragedia antică la asta se referă... 

«Toate rolurile te marchează într-un fel» 

Cum ai ajuns în echipa de la Teatrul Nottara? 

Am ajuns printr-o minune a lui Dumnezeu. Eram studentă la UNATC şi lucram la toate regiile celor care mă solicitau, nu aveam capacitatea să nu spun „Nu”. Şi aşa am ajuns să lucrez la clasa lui Felix Alexa. În anul al II-lea (în 2001, n.r.), m-a văzut în mai multe examene de la clasa lui şi mi-a spus într-o zi: „Aş vrea să vii să joci la Nottara”. Felix este omul providenţial pentru viaţa mea, a fost îngerul meu păzitor în acel moment. 

Dintre rolurile pe care le-ai interpretat până acum care a fost cel care te-a marcat cel mai mult şi de ce? 

Toate rolurile te marchează într-un fel. Îmi amintesc cu mare drag de Dorine, la Teatrul de Comedie, în regia lui Lászlo Bocsárdi. Îmi pare rău că nu se mai joacă. Dorine era o luptătoare pentru iubire şi un soldat al iubirii, ceea ce sunt şi eu în viaţa mea. M-am regăsit foarte mult în acel personaj. Pentru iubire trebuie să lupţi în viaţa asta şi să n-o laşi să îţi scape printre degete, ăla a fost un rol foarte frumos şi care m-a salvat într-un anumit moment al vieţii, când eram căzută. A fost aşa, ca o înviere. Şi în viaţă ni se oferă aceste şanse, dar nu ştiu cât suntem de conştienţi. 

«Mi-a ghicit în palmă şi asta a fost tot» 

Apropo de iubire, cum ţi-ai cunoscut soţul şi ce te-a atras cel mai mult la el? 

Alexandru a venit într-o seară caniculară pe terasa de lângă UNATC când eu tocmai mă pregăteam să plec. El a apărut, aşa, ca şi cum venea un bărbat din alte vremuri, a venit cu un alt aer, cu altă deschidere, cu altă bucurie de viaţă, lumina pur şi simplu. Era un gentleman frumos. A râs, s-a aşezat la masă vizavi de mine şi au început brusc discuţii despre Ilarion Argatu şi Arsenie Boca, nişte discuţii foarte interesante, dezbateri teologice foarte ludice, şi mi-a atras atenţia, deoarece odată cu venirea lui a început nivelul de subiecte să crească, nu se mai discuta de bere şi alte nimicuri. De când a venit el s-a animat atmosfera. La un moment dat mi-a spus că este şi chiromant. Mi-a ghicit în palmă şi asta a fost tot. La sfârşit ne-am îmbrăţişat şi am simţit o căldură în piept, ca un mic curent electric şi am ameţit. Ne-am luat la revedere şi a doua zi ne-am întâlnit iarăşi şi nu ne-am mai despărţit niciodată de atunci. 

Ce părere aveai despre căsătorie înainte de a face şi tu acest pas? 

Destul de proastă. Îmi era frică, am perceput căsătoria ca un fel de închisoare. Îmi era teamă să nu mi se impună lucruri, să nu-mi pierd dorinţa de libertate. 

Şi cum o vezi acum? 

Căsătoria acum este o lucrare în doi, dar în doi de mână sau nu numai. Este o şcoală pe care două suflete o fac împreună. Este adevărat că se schimbă ceva, dar nu fundamental. Dacă ştii să te joci în continuare şi să-i dai libertate celuilalt, să facă ce simte, nu trebuie să fie o constrângere, control telefonic, mesaje etc. Nu. În căsătorii ar fi bine să existe încredere în cel de lângă, aşa cum era şi înainte. 

Click! spune

Ioana Calotă este una dintre cele mai active actriţe din Capitală, unde este angajată la Teatrul Nottara. Soţul ei, Alexandru Philippide, este absolvent al Facultăţilor de Filosofie şi Filologie, dar are şi specializări în Managementul Resurelor Umane şi Financiar. Este nepotul poetului Alexandru A. Philippide (1900-1979) şi strănepotul profesorului universitar Alexandru I. Philippide (1859-1933), de la care a moştenit dragul de scris. De asemenea, cochetează cu actoria, când îi permite timpul. 

Ai un pont sau mai multe informații pe subiect, scrie-ne pe adresa pont@click.ro!