E obligatoriu să te cerți cu partenerul de viață! Explicația dată de un terapeut uimește lumea

Ăsta da sfat! Cine ar fi crezut că va auzi vreodată un terapeut de cuplu spunând așa ceva. Ei bine, Esther Perel, o psihoterapeută de cuplu celebră, descendentă a unei familii de evrei care au supraviețuit lagărelor de concentrare naziste, are o părere foarte neobișnuită despre rolul certurilor. Click! îți prezintă teoria sa inedită...

Invitată la emisiunea tv scandinavă „Skavlan”, Esther Perel a răspuns la întrebarea „Este bine sau nu să te cerți cu partenerul de viață?” într-un mod care l-a luat total prin surprindere pe prezentator...

Invitata dă un răspuns uimitor: „Da, este obligatoriu să te cerți”, a spus aceasta. Terapeuta a explicat apoi de ce: disputa scoate la iveală chestiuni nerezolvate din cuplu, ajutând la îndreptarea acestora. Ea afirmă că, de fapt, accentul nu se pune pe ceartă, ci pe împăcare. „Relația urmează un ciclu: armonie, dizarmonie, reparare”, a mai spus ea.

Chiar dacă oamenii se ceartă pentru lucruri insignifiante sau care s-au petrecut în trecut, motivul real este cu totul altul și atinge fibre sufletești profunde. Există trei grupuri de teme care stau la baza acestor conflicte: puterea și controlul, grija și apropierea și respectul și recunoașterea.

 Esther Perel: „Este chiar obligatoriu să te cerți” 

Esther Perel face o descriere a modului în care se pot produce certurile detaliind câteva tipare obișnuite și oferind la final câteva soluții simple:

Explozii și implozii

Forma în care intervin certurile depinde de educația și de experiențele celor doi. Fiecare partener vine cu o paradigmă din trecut. Fiecare dintre noi învățând cum să luptăm, cum să ripostăm sau cum să ne apărăm. Învățăm să cerem ceea ce dorim într-un anumit mod sau să nu cerem, dar să ne criticăm partenerul că o poate face, iar noi nu suntem capabili. Și atunci relația dintre cei doi începe să se răcească.

Toate acestea sunt învățate în familie, privind la relația dintre părinți și modul în care am fost tratați. Unele persoane maximizează conflictul și „explodează”, iar altele îl minimizează, făcând „implozie”. Acestea, neexteriorizându-și nemulțumirile izbucnesc dintr-un motiv care nu are nicio legătură cu cel real. Și cu cât o persoană este mai vocală, cu atât mai mult o face pe cealaltă să se abțină. Și cu cât un partener se abține mai mult, cu atât îl determină pe celălalt să fie mai agresiv. Practic, fiecare dintre cei doi contribuie la crearea unei versiuni extreme a celuilalt.

Război cu intensitate scăzută

În opinia psihoterapeutei Esther Perel contrazicerile reprezintă „un război cronic cu intensitate scăzută”. Fiecare critică reprezintă o dorință nedezvăluită, pentru care îl hărțuiesc pe partener. Vreau un pahar cu apă, dar nu îți spun că doresc paharul cu apă, ci te trag la răspundere, „de ce ți-ai pus un pahar cu apă?”. Rezultatul fiind minimizarea valorii celuilalt, făcându-l să se simtă deprimat, insignifiant și demn de dispreț. Și când îți aduc vorba despre pahar, pomenesc și despre cum nu ți-ai sunat un prieten, despre ce mi-a spus mama ta acum 17 ani și alte lucruri care m-au deranjat, până când nu se mai știe cauza reală a discuției, situația semănând cu un morman imens de vase îngrămădite într-o chiuvetă, imposibil de spălat.

Practic, ne confruntăm cu această cicăleală constantă, cu acumularea de nemulțumiri, ca vasele murdare în chiuveta din bucătărie, și cu confirmarea propriei prejudecăți. În acest moment obiectivitatea dispare, iar partenerul vânează greșelile celuilalt pentru a-și confirma părerea. Dacă am decis că partenerului nu-i pasă, caut să identific doar situațiile care-mi confirmă părerea, ca un radar. Și atunci se produce o eroare fundamentală de atribuire, propriul meu comportament este influențat de factori externi, pe când partenerul se comportă așa pentru că așa este construit, acela fiind caracterul lui. Spre exemplu, dacă se întâmplă să întârzii, aceasta se întâmplă din pricina traficului. Dacă partenerul întârzie, întârzierea s-a produs pentru că el este leneș, dezorganizat sau pentru că nu îi pasă.

Dacă sunt posomorât este pentru ca am avut o zi proastă, dacă persoana apropiată este posomorâtă este din cauză că este supărăcioasă.

Ce poți face însă în aceste situații?

Cea mai bună soluție este să nu lăsați ca cearta să escaladeze, încercând să îi domoliți intensitatea, transformând conflictul în empatie. Cearta escaladează printr-un mecanism bine cunoscut: atac – învinovățire – apărare. Cum poate fi acesta dezactivat? În primul rând trebuie să fim conștienți că persoana din fața noastră experimentează în mod diferit situația de conflict.

Acest lucru este foarte greu de controlat, pentru că avem tendința să credem că dacă simțim într-un anumit fel, se întâmplă din vina partenerului, altfel nu ar exista un motiv să ne simțim astfel. În acest caz, conflictul se poate aplana discutând despre ceea ce simte fiecare și nu despre ceea ce a făcut greșit. Este un mod de a fi deschis la discuție, fără a însemna că faptele sau comportamentele în cauză sunt acceptate.

Studiile au demonstrat că într-un moment de tensiune atenția poate fi focalizată doar 10 secunde, după aceea, persoanele implicate încep deja să-și construiască argumente pentru atac. Practic, trebuie acționat în aceste 10 secunde, validând sentimentele celuilalt, dar neadmițând acuzația. Situația se transformă pivotând de la „reacționare” la „ascultarea activă”. Spre exemplu, putem spune: „Nu cred că am făcut cum spui, dar înțeleg cum vezi tu lucrurile, înțeleg cum te simți”.  

Moduri eficace de a aplana o ceartă

Există mai multe modalități de a pune capăt unei discuții în contradictoriu. Ne putem adresa astfel persoanei cu care suntem în conflict: ,,Acum nu cred că pot purta această conversație așa cum ar trebui, lasă-mă te rog să mă calmez și apoi discutăm.” Și trebuie să ne întoarcem pentru a lămuri lucrurile.

„Sunt atât de nervos, că simt că o să regret ce o să spun, așa că, lasă-mă, te rog, să mă potolesc pentru că nu vreau să se întâmple acest lucru”. Partenerul trebuie să accepte și să nu stea pe capul celui care se retrage. Trebuie să aibă încredere că acesta va reveni. Persoana care se retrage are acest drept, dar și obligația de a se întoarce.

O altă modalitate este aceea de a cere scuze pentru situația creată:

„Știi ceva, am fost atât de supărat că voiam să țip, să lovesc pe cineva, m-am simțit atacat, sincer, îmi pare rău”. Și aceasta poate funcționa.

Se mai pot scrie scrisori. Lucrurile se văd altfel atunci când stăm și ne gândim cu calm la o problemă care ne frământă. „Cearta de ieri m-a făcut să simt lucruri care n-au nici o legătură cu tine, m-am simțit ca atunci când mă certam cu fratele meu și nu-mi găseam locul în casă. M-am simțit insignifiant și asta m-a enervat la culme”.  Trebuie să-l lăsăm pe celălalt să vadă că ne asumăm responsabilitatea.

La final Esther propune o soluție absolut încântătoare, găsită de tatăl său și folosită în disputele casnice cu mama terapeutei. De câte ori se supărau, acesta o lăsa să își exteriorizeze furia, apoi o săruta și o îmbrățișa întrebând-o: „Crezi că a fost necesar? După toate prin câte am trecut împreună, chiar merită?”.

Câteva cuvinte despre invitata emisiunii

Esther Perel, în vârstă de 65 de ani, este o psihoterapeută de cuplu recunoscută la nivel mondial, cu o carieră de peste treizeci de ani în acest domeniu.

A absolvit Hebrew University din Ierusalim şi Lesley College și a obținut numeroase diplome de specialitate, precum cele de la The Family Institute of Cambridge, New England Institute of Psychodrama (Cambridge) Institute for Sociotherapy (New York) și Family Studies (New York).

Este autoarea a două cărți foarte vândute, „Inteligența erotică” și „Regândirea infidelității”, și s-a remarcat odată cu scandalul Clinton-Lewinski. A fost invitata multor emisiuni televizate și a susținut conferințe în toată lumea, în 2016 prezentând și o conferință în România. 

A publicat varii articole de specialitate în reviste renumite, printre care se numără The Washington Post, Health Parent și Vogue.