Bogdan Farcaș sau omul din spatele scenei. Cel mai sincer interviu al personajului „Ciomag” din „Clanul”

Bogdan Farcaș, renumitul actor care și-a făcut apariția și în serialul „Clanul”, sub identitatea personajului „Ciomag”, este cunoscut de către cei de acasă prin prisma rolurilor sale, majoritatea negative, din producții de succes. Click! a stat însă de vorbă cu omul Bogdan Farcaș, care și-a deschis sufletul în fața noastră și a celor de acasă și ne-a permis să cutreierăm în cele mai adânci dedesubturi, aflând răspunsurile multor întrebări. 

Cine este actorul Bogdan Farcaș știm deja cu toții, însă despre omul din spatele cortinei am încercat noi să cunoaștem cât mai multe povești, experiențe de viață, pe care le împărtășim cu voi, cititorii Click!. 

Click!: Ce a învățat omul Bogdan Farcaș de la actorul Bogdan Farcaș?

Bogdan Farcaș: Presupun că am învățat că lumea este un loc superb, că faptul că te trezești în fiecare dimineață, că vezi culori, că simți emoții, că treci printr-un amalgam întreg de stări este o binecuvântare.

Am învățat că viața este minunată și că omul Bogdan Farcaș a învățat de la actorul Bogdan Farcaș să nu judece niciodată pe nimeni, pentru că exact ca un personaj, și un om are motivele lui și fiecare om este rezultatul experiențelor de viață și a unui set de întâmplări. 

Și, atunci, va acționa cum va acționa. Și la fel cum am învățat să-mi apăr fiecare personaj, fie el bun, sau rău, așa am învățat să apăr fiecare om, fie el bun, sau rău, printr-o prismă generală. 

 „Dușmanul binelui e mai binele”. 

Click!: Crezi că lucrurile se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple? Sau ai nevoie și de o forțare a notei, doar - doar să se întâmple mai repede?

Bogdan Farcaș: Nu am idee. Cred că mie mi s-au întâmplat când trebuiau să se întâmple, cu toate că eu mi le-am dorit mult mai devreme. Știu că mi-a luat 20 de ani să mi se întâmple, dar și când a venit am știut să diger cu maturitate. Și cred că unele lucruri în viața mea s-au întâmplat mult prea repede. Nu am avut timp să le diger, să mă obișnuiesc cu ele, drept pentru care m-au luat pe sus și m-au trântit. Cred foarte tare în expresia: „dușmanul binelui e mai binele”. 

Click!: Mulți spun că nu au răbdare cu ei înșiși, dar cu alții da. De aici, și întrebarea urmatoare: ești răbdător cu tine însuți, sau ai o problemă în această privință?

Bogdan Farcaș: Nu. Niciodată. Cred că în ultimii patru ani am învățat să am o oarecare răbdare, sau măcar să simulez o răbdare. Dar să zică că până la 40 de ani eram mult prea instinctual, prea visceral în reacții, ca om. 

Bănuiesc că și de asta am luat rolurile, pentru că eram un apucat, un om care făcea totul la primul instinct, fără niciun pic de cenzură. Acum am învățat să le diger pentru câteva minute, să încerc să înțeleg și să-mi țin în frâu reacțiile imediate, dar ele apar după câteva minute. Nu am răbdare cu mine. 

Arta a reprezentat un sacrificiu pentru Bogdan Farcaș?

Click!: Știm că, în multe situații, vorba „Arta cere sacrificii" este, inevitabil, adevărată. În cazul tău, cât de sacrificantă este meseria ta, mental, fizic etc?

Bogdan Farcaș: Nu cred în ideea asta de sacrificiu. Nu în prezența artei. Cred că există sacrificii în alte părți. Cred că treaba cu arta vine dintr-o bolboroseală și o efervesență emoțională pe care simți nevoia să o exprimi. 

Și atât timp cât lucrezi în sensul ăsta, din afară se vede ca un sacrificiu. Dar tu te trezești în fiecare dimineață gândindu-te cum pot arăta eu lumii astăzi mai bine ce știu eu să fac, cum pot să-mi arăt talentul mai bine. Și evident că în momentele alea uiți de tine. În cazul meu, de la îngrășat la slăbit, de la căzut în lacuri înghețate la lucrat gol prin munți etc. 

Dar nu le văd ca pe un sacrificiu eu, pentru simplul motiv că așa îmi dezvălui talentul lumii. Asta înseamnă să fii artist. 

Click!: Ce ar spune copilul Bogdan Farcaș despre adultul Bogdan Farcaș din prezent?

Bogdan Farcaș: Foarte emoționantă întrebarea! Cred că i-ar zice: bravo! Eu când eram mic fugeam la cinema, în fiecare zi acolo eram. Și mă jucam foarte mult singur. Aveam lemne, îmi puneam prin diferite locuri prin oraș, pe unde mă trimiteau ai mei la pregătire... 

Când ieșeam de acolo mă jucam singur. Îmi imaginam ori că sunt Mărgelatu și aia e o pușcă, ori că sunt un indian și ăla e un arc. Adultul Bogdan Farcaș a păstrat linia aia a copilului și face aceleași lucruri. 

Ura, dacă ura ar fi palpabilă, cred că ar fi o durere îngrozitoare de tibie”

Click!: Dacă emoția ar fi palpabilă, tu cu ce ai asocia-o? Cum explici, în cuvinte, dragostea, ura, fericirea, furia, regretul, împlinirea?

Bogdan Farcaș: Cu mâna aș asocia dragostea. Cu o palmă pe care s-o ții în palma ta strâns, sub o pilotă călduroasă, în timp ce afară e iarnă și e frig. Afară sunt toate intemperiile posibile, iar tu stai calm sub o pilotă unde e cald și ții o palmă în palma ta. 

Ura, dacă ura ar fi palpabilă, cred că ar fi o durere îngrozitoare de tibie, sau de degete de picior, când te lovești de colțuri, durerile foarte ascuțite care dor până în vârful firului de păr. Asta ar fi, o durere de tibie. 

Fericirea ar fi o mamă. Explic și de ce: pentru că are o formă neregulată; în același timp, perfectă! Pentru că se ia în doze mici și are un gust care-ți atinge fiecare papilă, fiecare por, pentru că e ceva ce nu poți înlocui gustul și liniștea pe care ți-o dă un mango. De-aia cred că fericirea este un mango. 

Dacă regretul ar fi palpabil care că l-aș asemăna cu o mașină din aia care se strică întotdeauna. Și la un momomet apare deznădejdea. Ăla ar fi regretul. 

Și dacă împlinirea ar fi palpabilă, ar fi o plajă. Nu mare, cred că ar fi o plajă care ar avea 8-9 metri lățime. După ce s-a terminat nisipul ar începe buruienile și din când în când ai vedea maci roșii. Iar tu ai sta pe plaja asta singur, uitându-te la cea mai curată și mai lină mare pe care ai văzut-o vreodată. Asta ar fi împlinirea, o plajă pustie.