O mai știți pe Pinocchio? Alexandrina Halic spune secretul longevității pe scenă. E de 60 de ani actriță în trupa Teatrului „Ion Creangă”

„Viața actorilor e efemeră ca orice fel de viață”, spune Alexandrina Halic, în acest interviu oferit în exclusivitate pentru Click! Artistă în trupa Teatrului Ion Creangă din București încă de la începutul anilor ’60, Alexandrina Halic a povestit cum a reușit să-și păstreze forma fizică, puterea și bucuria de a se prezenta în fața publicului, chiar și la 81 de ani. Unul dintre secretele principale: „antrenamentele” zilnice de mers pe jos.

Click!: Ce mai faceți?

Alexandrina Halic: Mulțumesc, bine. Încă mai joc. Asta înseamană viață. Asta înseamnă energie pe care o primesc din teatru. 

Sunteți vocea copilăriei pentru mulți dintre noi...

Mulțumesc. Chiar ascultam, de dimineață, în reluare, un spectacol radiofonic, la Radio România Cultural, „Ţara bunului plac” a lui André Maurois (n.r. – dramatizare radiofonică de Adriana Vișoiu, înregistrată în 1995, care îi mai are în distribuție și pe Valeria Ogăşanu, Paula Rădulescu, Ruxandra Sireteanu, Victor Ştrengaru, Mircea Albulescu, Sanda Toma și Valentin Teodosiu).

Alexandrina Halic: „Radioul a fost șansa mea”

Ce ați simțit reascultându-vă?

M-am bucurat, gândindu-mă că am avut noroc în viață, de-a lungul anilor, să rămână câte ceva din tot ceea ce am făcut. Datorită radioului, datorită unor persoane ca dumneavoastră, care au mai consemnat, din când în când, care au mai amintit oamenilor că există și actori pe lume. Aceasta este foarte important. Viața actorilor e efemeră ca orice fel de viață. Așa că, lasă puține urme, dacă n-ar exista pelicula, radioul...

Alexandrina Halic joacă de mai bine de 60 de ani pentru trupa Teatrului „Ion Creangă” din București - „Am fost în trupa care a format teatrul”

În televiziune ați mai lucrat?

Nu prea. Nu. Pentru mine radioul a fost șansa mea. Ba chiar am jucat mai mult la radio. Dar s-au adunat și în teatru destule spectacole.

V-am revăzut la lansarea noii cărți biografice despre Adela Mărculescu. Sunteți bune prietene?

Am jucat împreună când ea abia terminase facultatea și eu eram, încă, studentă. Ne despart trei ani. În primul spectacol în care am jucat împreună, ea esra o fetiță cu codițe, eu, un băiat în travesti. Era la fostul Teatru de Tineret și Copii. Apoi ne-am reîntâlnit pe aceeași scenă abia acum, la bătrânețe, în spectacolul „Arsenic și dantelă veche”. A fost foarte frumos! E un om bun și generos. 

În ce spectacole vă mai putem vedea?

În cele de la Teatrul Ion Creangă, dar și la Teatrul Național din București.

De câți ani jucați la Teatrul Ion Creangă?

La Ion Creangă, am intrat în ’65. De când există Ion Creangă. Dar am fost în trupa care a format Teatrul Ion Creangă încă dinainte, de prin ’61. Înainte să facă Ion Lucian Teatrul Ion Creangă, a existat Teatrul de Tineret și Copii. Era o sală în care se juca pentru copii. Și Ion Lucian, cu tenacitate și cu drag, a reușit să facă, până la urmă, Teatrul Ion Creangă. El e cel care a pus bazele Teatrului Ion Creangă. El și cu Ion Cojar. Deci, sunt veche. Dinainte ca Teatrul Ion Creangă să existe. În aceeași trupă, care, cu timpul, s-a schimbat, s-a îmbogățit...

Alexandrina Halic: „Încă mai joc, primesc energie din teatru”

În acest moment, în câte spectacole jucați?

La Național, în „Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice” (de Paul Zindel, în regia Marianei Cămărășan). Am jucat, până nu de curând, și în „Noii infractori” (de Edna Mazia, în regia lui Ion Caramitru), tot la TNB. Iar, la Creangă, am patru spectacole pentru cei mici. Cea mai recentă premieră este Till.

Ce face Alexandrina Halic într-o zi obișnuită? 

Merg pe jos, de câte ori pot. Așa, câte o oră și jumătate, două. Drumurile mele sunt, de obicei, de acasă până în zona Piața Amzei, mai precis până pe strada Biserica Amzei, unde este Sala Mică a Teatrului Ion Creangă. Tocmai s-au finalizat lucrările de renovare. Vă așteptăm.

Alexandrina Halic: „O plimbare pe zi e absolut obligatorie”

Care vă este disciplina ce vă ajută să vă mențineți foarte activă?

Teatrul pentru copii înseamnă un program de dimineață până seara, într-un fel, pentru că spectacolele pentru copii, de multe ori, sunt la ora 10.00 dimineața sau în prima parte a zilei. Am și spectacole de ora 18.00, dar mai puține. Între ele, mai sunt și repetițiile. Sigur că frecvența acestora, acum, nu mai e atât de mare. Am ajuns și eu la un moment în care, da, sunt solicitată mai puțin. Sunt mai puține rolurile de persoane în vârstă. Dar sunt destul de disciplinată, adică o zi obișnuită sau orice zi înseamnă, neapărat, o plimbare. O plimbare cu un anume scop, la o librărie, la un anumit loc în care îmi face plăcere, un cartier vechi doresc să-l mai revăd. Această plimbare zilnică este absolut obligatorie.

Asta sigur vă ajută mult să vă mențineți în formă bună.

Într-un fel, da. De fapt, acest mers, pe care îl fac cât mai alert, dar de plăcere, este cam singura formă de mișcare pe care o fac, în afară de ce se întâmplă la teatru. Când faci teatru pentru copii trebuie să te miști mult, ăsta e adevărul. Nu poți să stai într-un loc.

Apropo de copii, ce vă mai fac nepoții, câți aveți acum?

Am patru nepoți, de la cei doi copii.

Copiii v-au urmat în carieră?

Nu. Alexandru a făcut Medicina, iar Anne Marie Psihologia. 

Are doi copii și patru nepoți

Și nepoții?

Sunt și doi băieți, și două fete. Doi dintre ei dau BAC-ul anul acesta. Unul dintre ei e la Master și cea mai mică e la liceu. Sunt deja destul de mărișori. 

Cum îi cheamă?

Eric, Patrick, Nadine și Yvonne.

Să vă trăiască. Vin să vă vadă la teatru?

Da, vin. Spre deosebire de copiii mei, care veneau des și foarte des, dar acum au și alte preocupări. Dar cu toții iubesc teatrul. 

V-am revăzut la lansarea cărții biografice „Adela: Tot ce mi-am dorit”. Dmneavoastră nu v-ați gândit să vă scrieți memoriile?

Teatrul a avut generozitatea să scoată – acum doi ani cred că s-a întâmplat – o carte-album foarte frumos editată, despre viața mea de actriță. Deci nu are rost să mai încerc eu, o neavenită în treaba asta, să scriu eu ceva. Și nu știu pe câtă lume ar interesa treaba asta. 

Noi spunem că ar interesa. Suntem siguri că sunteți recunoscută pe stradă... 

Da. Și ce mă impresionează pe mine cel mai mult este faptul că oameni care nu m-au văzut niciodată, în clipa în care le vorbesc, mă recunosc. Asta mi se pare ireal. Mai ales la vârsta asta. V-am spus că mă reascultam, de dimineață, am stat două minute și am reascultat piesa de la radio și mă întrebam: „Eu oi fi?... Acolo eu sunt asta?”. Asta e viața...

Ai un pont sau mai multe informații pe subiect, scrie-ne pe adresa  pont@click.ro!