Cristina Bălan are planuri mărețe. Ce schimbări radicale își dorește să facă în viața sa
Cristina Bălan (42 de ani), fosta componentă de la trupa Impact, este pusă pe fapte mari la început de primăvară! Artista merge periodic la sala de sport, a renunțat la culoarea părului ce a consacrat-o (șaten – n.r) pentru o nuanță naturală. Însă, pe lângă asta, artista ne-a mai mărturisit că are grijă, în ultima perioadă, și de dantura sa, care este cartea de vizită a unei persoane.
Click! Primăvara vine cu schimbări de look la tine! Ți-ai schimbat culoarea părului. De ce?
Cristina Bălan: Motivul acestei decizii luate de mine este autenticitatea. Eu sunt grizonată la rădăcini și am decis, în ultima perioadă, că să-mi asum firele argintii. Îmi place vârstă mea, îmi place părul meu grizonant, plus că m-am săturat să mă vopsesc permanent.
Click! Ce schimbări ai mai vrea să faci în perioada următoare?
Cristina Bălan: Să îmi îndrept dinții, pentru că risc să fac parodontoză. Plus că acum sunt în stadiul de schimbat plombe vechi și mai am puțin, apoi detartraj complex și mai vedem.
Click! Ce schimbări Îți mai dorești să faci în materie de imagine?
Cristina Bălan: Am ajuns la concluzia că cel mai sustenabil și benefic este să fii naturală ca femeie. În industria muzicală e plin de artificii, de operații estetice care arată îngrozitor, să mă iertați, dar nu vorbim de elefantul din cameră pentru că se supără X sau Y. Uite că o zic așa cum e: arată foarte aiurea majoritatea intervențiilor estetice. Multe chipuri s-au transformat dincolo de recognoscibil. Mă uit la artiste pe care le știu de când am început să cânt și le văd numele scris, dar nu recunosc trăsăturile. Și nu, nu e o schimbare în bine, ci o transformare în ceva… greu de privit.
Industria încurajează aceste intervenții și am impresia că ele vor să fie și un fel de status social și financiar, adică doar cine își permite își face botox și altele. Nu vorbesc din frustrare, dacă asta se înțelege. Chiar nu mi-aș modifica nimic, îmi îmbrățișez ființă așa cum e.
Personal, îmi doresc îmbunătățiri cât mai naturale. Dacă îmi îndrept dinții o fac pentru că risc parodontoza din cauza ocluziei dentare deficitare. Aș albi dinții, dar cât să arate natural, nu să fie exagerat de albi. Mi-aș mai dori câteva îmbunătățiri, dar nu sunt esențiale. M-aș duce și eu să-mi îngrijesc pielea, dar cine stă cu copiii mei să fac eu asta? O fac la domiciliu, singura.
Mămică eroină
Cristina Bălan are trei minunății de copii acasă pe care îi adoră și îi crește cu mare atenție. O fetiță de un an și două luni, Nadeea Sofia și doi băieței gemeni: pe Toma și Matei, ce au sindromul Down.
Click! Ce mai fac copiii? Cum te descurci cu ei?
Cristina Bălan: Copiii cresc, se vede mai ales la mezina familiei, are deja un an și două luni, nici nu știu când a zburat timpul, poate e un clișeu, dar mi se pare că s-a accelerat trecerea timpului în ultimul deceniu și toate se petrec pe repede înainte. Ea deja aleargă, merge de pe la 10 luni, vorbește pe limba ei, spune câteva cuvinte cum ar fi <mama>, <dada>, <nani>, <naș> și altele stâlcite. Înțelege tot și ne uimește dincolo de cuvinte cu maturitatea și cu capacitatea ei cognitivă.
Cu trei copii e mai complicat, nu voi ascunde acest lucru. Cea mică are nevoile ei, cei mari la fel și sunt acasă cu noi în loc să meargă și ei la scoală, și nu pentru că nu dorim noi. Am încercat însă luptele permanente cu lipsa facilitaților și a condițiilor, dar ne-a obosit peste măsură. Suntem obosiți, acesta este adevărul. După 10 ani am obosit și noi să ne tot zbatem, am luat o mică pauză să ne adunăm forțele și să pornim din nou la drum, cu terapii și activități necesare progresului gemenilor.
Când mai discut cu câte o persoană care locuiește prin Spania, Uk, Italia sau Irlanda îmi spune cum sunt luați copilașii cu nevoi speciale de la ușa casei, cu mașină, și duși la terapii gratuite… pe lângă multe alte beneficii, Când aud îmi vine să-mi dau palme că nu am plecat din țara asta unde terapii primim doar prin bunavoință unor asociații și fundații, nu vine nicio mașină și abia răzbim cu indemnizațiile de handicap grav pe care le primim.
Click! Se ajută frații între ei? Sunt uniți?
Cristina Bălan: Copiii sunt copii. Asta tot spun, de câte ori sunt întrebată. Nadeea nu știe că frații ei au vreun handicap, iar Matei și Toma nu au vreun complex de inferioritate, pentru că nu li se dă vreodată de înțeles că ar fi mai prejos ca ea. Se și ajută, se și joacă, se și ceartă, se iubesc, se mai înghiontesc… că orice grup de copii.
Gemenilor le place mult să se joace cu ea, dar uneori îi ia valul și nu realizează dacă devin prea intenși. De exemplu când o dau în hamac, dar încep să o legene prea tare. Sau aleargă cu ea de mânuțe, însă fug prea repede și ea nu poate ține pasul. E normal, noi încurajăm să se joace cât mai mult, sub atenta noastră supraveghere. În rest, o adoră și au și grijă de ea în multe momente, ca niște băieți mari.
Iubire pentru artă
Click! Când lansezi următoarea piesă? Îți este dor de muzică?
Cristina Bălan: Din capul locului, de muzică mi-e dor, dar nu mi-e prea dor de lucrurile care vin la pachet cu industria muzicală. Pentru că nu mai poți face doar muzică, în vremurile noastre. Ca să fii în top, trebuie să fii activ prin studio, la socializare cu oamenii potriviți, să fii foarte prezent în social media și multe altele. Lucruri pe care eu nu mi le mai permit.
Ca fapt divers, am multe demo-uri faine în “sertar”, compoziții proprii, pe care aș vrea să le scot la lumina zilei, însă am nevoie ca cineva să le producă, pentru că nu am timp să fac și producție muzicala. Însă pentru ca cineva să le producă e nevoie de ce am spus mai sus, socializare, timp petrecut în studio… iar eu pot lucra doar de acasă, am studioul meu și pot înregistra așa. Dar nu am găsit omul potrivit.
Click! Cum arată o zi din viață ta?
Cristina Bălan: Pentru noi, cam fiecare zi arată la fel. Avem grijă de copii, de dimineața și până seara. Așa cum am spus, aș da aproape orice să pot duce băieții la o scoală unde să fie integrați, să fie tratați cum merită, cu atenție, blândețe și dorință de incluziune în colectivitate. Dar nu am găsit, cel puțin într-o zonă decentă ca distanță, nimic de genul. Mi-e groază să mă gândesc la ce vom face, tot sper să găsim un loc și pentru băieții noștri. Fetița va merge la grădiniță în viitorul apropiat, dar ei?
