De ce nu poți să închei o relație toxică? Psihoterapeut Laura Găvan: „Dintr-o relație abuzivă e mai greu de plecat decât de rămas în ea”
Peste 30 de femei au fost omorâte de la începutul anului în România. Printre cele mai șocante sunt cazul Teodorei din Cosmopolis, însărcinată și înjunghiată în plină stradă, de mână cu fetița ei, de fostul partener. O avem și pe femeia din Arad care a fost răpită de tatăl fetițelor ei și supusă la chinuri groaznice după ce bărbatul a târât-o cu mașina aproape doi kilometri. Sau cazul femeii din Mureș, ucisă și incendiată de fostul partener care, nici până în momentul de față, nu a fost găsit de autorități. Asemenea lor, mii de femei din România s-au aflat și încă se află în pericol.
De ce nu poți să închei o relație toxică?
Recent, peste 15.000 de români au semnat o petiție prin care se cer măsuri concrete împotriva femicidului. Ministrul Justiției, Radu Marinescu, spunea tot recent, într-un interviu, că nu este exclus ca țara noastră să urmeze exemplul Italiei și să pedepsească drastic această faptă. Până atunci, nu știm câte femei ar mai trebui să ajungă victime, nu doar ale unor parteneri bolnavi, ci ale unui sistem defectuos.
Relația cu abuzatorul este, însă, mult mai complexă ne spune într-un interviu exclusiv psihologul clinician și psihoterapeutul Laura Găvan. Pentru multe dintre victime este foarte greu să se desprindă dintr-o astfel de relație, iar cauzele sunt multiple. Despre asta ne va vorbi Laura, pe larg, în rândurile următoare.
Click: Care sunt mecanismele psihologice, Laura? Ce anume determină victima să rămână în relație și să se întoarcă de atâtea ori la „călăul” său?
În abuzul emoțional și fizic din cuplu, victimele sunt adesea prinse într-un cerc vicios de manipulare, dependență și confuzie emoțională. Întoarcerea repetată la abuzator (de până la 7 ori, conform unor studii) nu este un act de „slăbiciune”, ci rezultatul unor mecanisme psihologice profunde.
Un tipar abuziv (re)cunoscut
O vorbă veche spune: „Mai bine cu răul pe care îl cunosc decât cu cel necunoscut.” E important să înțelegem că victimele, de multe ori, provin din familii în care abuzul era o normalitate, astfel că recunoașterea și evitarea tratamentelor rele devin o sarcină mult mai grea decât pentru o persoană care nu a avut un model disfuncțional. În copilărie, e posibil să fi fost parentificați, adică să își fi asumat roluri în familie prin care susțin emoțional, fizic sau material părintele.
Victima, empatică la suferința părintelui, va dobândi un tipar în care emoțiile sale nu sunt conținute și înțelese, iar nevoile îi sunt ignorate; se va mulțumi cu puțin, în deprivarea sa emoțională. Empatia este o calitate excepțională, însă folosită în mod greșit devine o armă îndreptată chiar către propria persoană. Capacitatea de a privi lucrurile din perspectiva unei alte persoane, de a simți suferința altuia, este un dar divin. Dar empatia fără limite și fără a ne prioritiza propria bunăstare este o formă de abandon a sinelui.
Copilul parentificat, adultul hiperresponsabil
Copilul care este forțat de context să își asume responsabilități care îi depășesc capacitățile este copleșit, însă are un fals sentiment de control: „Dacă nu iau eu decizia, dacă nu fac lucrurile să meargă, cine o să o facă?”
În multe relații abuzive, victima predă controlul partenerului în speranța că, în sfârșit, este cineva acolo pentru ea. Fiind un adult foarte responsabil, cu resurse, de multe ori persoana este abuzată pe toate palierele – financiar, emoțional, verbal și fizic –, acceptând pentru că „are grijă de mine”. Nevoile neîmplinite din copilărie au preluat puterea: victima se simte în siguranță, deși acțiunile abuzatorului nu sunt în interesul ei.
Disonanța cognitivă
Nu pot exista două realități contradictorii în care să credem simultan, astfel că va trebui să alegem: ori adevărul, ori să ne mințim pe sine. Pentru că nicio relație nu este în întregime rea, așa nici abuzatorul nu este mereu sursa nefericirii. „Nu e așa rău, și eu îl/o provoc”, „o merit”, „și eu greșesc” sunt formule menite să minimizeze disonanța cognitivă în care mintea noastră intră: persoana iubită este și sursa de plăcere, dar și de durere.
Devalorizarea și dependența: nevoia de a demonstra că merit iubire
Manipularea este des folosită în relațiile abuzive. Intenția abuzatorului este de a crea confuzie și de a scădea stima de sine, deja fragilă, a victimei, pentru a obține controlul absolut. Victima caută aprobarea chiar de la persoana care îi face rău, are nevoie să fie valoroasă în ochii acesteia, care este critică, răutăcioasă și ridică ștacheta tot mai sus – ștachetă pe care victima nu o va atinge niciodată.
Este o formă de dependență emoțională creată prin alternarea imprevizibilă a recompensei și pedepsei. Este o formă de condiționare, astfel că victima va „merge pe coji de ouă”, mereu hipervigilentă, iar comportamentul abuzatorului devine un „joc de noroc” emoțional. Victima se agață de momentele bune și încearcă să le „recupereze” prin conformare, speranță și iertare. Este un ciclu fără sfârșit, până când victima dispune de suficiente resurse pentru a ieși din relație.
Click: „De ce rămâne în relație, de ce nu pleacă?” este o întrebare pe care o adresează frecvent oamenii atunci când nu reușesc să înțeleagă de ce cineva s-ar supune unui tratament rău.
Această întrebare, deși legitimă, pentru că e greu de înțeles pentru cei care nu au trăit situații similare, pune presiune pe victimă și aruncă vina asupra acesteia.
Dintr-o relație abuzivă e mai greu de plecat decât de rămas în ea. Manipulatorii vor folosi mijloace precum izolarea, rescrierea realității, minciuna, confuzia, puterea fizică și economică pentru a dispune de control absolut asupra victimei. Abuzatorul face victima să se îndoiască de propria percepție, memorie sau judecată: „Ești prea sensibilă”, „Nu s-a întâmplat așa”, „Tu m-ai provocat” – sunt doar câteva dintre sugestiile sale. Această eroziune a realității personale face victima mai vulnerabilă și dependentă de validarea agresorului.
Abuzul repetat afectează încrederea în sine; victima ajunge să creadă că „nu merită mai mult”, „e de vină” sau „nu va găsi pe altcineva”. Dacă mai există și copii, lucrurile se complică, vinovăția fiind și mai puternică: „Trebuie să rămân pentru ei.” Rușinea, frica de „ce ar spune lumea” împiedică victima să ceară ajutor.
Abuzatorul reduce contactul victimei cu prietenii, familia și rețelele de sprijin. Fără alternative sau sprijin, plecarea pare imposibilă, iar șansele de a găsi soluții sunt minime. Totodată, victima poate internaliza mesajul: „Doar el/ea mă cunoaște și mă iubește cu adevărat.” Nevoia de validare se reduce astfel la o singură persoană – chiar cea de care depinde victima.
Teama de a fi urmărită, agresată sau șantajată este cât se poate de reală. Abuzatorii au tendința să planifice din timp reacțiile în eventualitatea unei tentative a victimei de a părăsi relația și pot strânge dovezi care să o pună într-o lumină defavorabilă pe aceasta și favorabilă pe ei. La toate acestea se adaugă frica de instabilitate financiară, stigmatul social sau teama de a fi mamă singură. Neîncrederea în celelalte persoane este firească, de vreme ce partenerul a fost cel care nu i-a dorit binele – „la ce te poți aștepta de la străini, dacă nici persoana iubită nu îți vrea binele?” (mesaj adesea inoculat victimei).
Întoarcerea la abuzator este rareori o alegere conștientă și rațională. Este rezultatul unei interacțiuni complexe între traumă, manipulare și vulnerabilitate emoțională.
