De ce nu putem trece peste fosta relație? Psihoterapeut Laura Găvan: „E ca și cum am pierde din nou posibilitatea unei rescrieri pozitive a poveștii de viață”
După o relație de lungă durată putem rămâne cu răni adânci, mai ales dacă la mijloc a fost vorba despre o mare dragoste. Psihologii spun însă că la mijloc este vorba despre mai mult decât sentimente profunde, este vorba și despre relații disfuncționale din copilărie și propriile noastre proiecții. Ce se întâmplă când nu putem trece peste o fostă relație? La această întrebare ne răspunde psihoterapeutul Laura Găvan.
De ce nu putem trece peste fosta relație?
Laura, ce se întâmplă când o persoană devine obsesie, nu o putem uita nici după ani și păstrăm sentimente pentru aceasta?
Suntem răniți în relații și ne vindecăm în relații, dar prima relație importantă din viața noastră este cea cu părinții noștri sau îngrijitorii primari, care pot fi bunicii sau orice persoană importantă. Maniera în care aceștia ne-au răspuns la îndeplinirea nevoilor noastre sau din contră, ne-au frustrat prematur sau chiar neglijat fizic și emoțional, vor pune baza relațiilor noastre ca adulți.
Dacă privim îndrăgostirea ca fiind o proiecție a dorințelor, așteptărilor și nevoilor noastre inconștiente, atunci persoana devine o parte din noi. Avem tendința, cel puțin la începutul relației, să ne idealizam partenerul: îl vedem drept ceea ce ne dorim noi să fie și îi atribuim calități pe care e posibil ca acesta să nu le posede, sau cel puțin nu la modul ideal. În funcție de rănile noastre din copilărie, acest partener super-erou „vine” să ne completeze și vindece suferința. Odată cu depășirea stadiului de îndrăgostire, observăm un partener imperfect care cel mai probabil, se luptă cu propriile suferințe emoționale și care nu ne poate salva și oferi ce nu ne-au dat părinții noștri. Dacă dezamăgirea este foarte puternică, se poate ajunge chiar la despărțire. În funcție de cât de puternică a fost proiecția, fostul partener poate fi chiar urât pentru neîndeplinirea rolului alocat. Este important de reținut aici faptul ca aceste proiecții nu sunt în sfera conștientă, ceea ce le face să fie păstrate mult timp sub acesta forma, poate niciodată integrate fără un proces de autoreflectie.
Stilul de atașament și procesarea unei despărțiri
Conform Teoriei atașamentului, dezvoltată de către John Bowlby, interacțiunile timpurii cu părinții sau alți membri importanți, ne conturează o imagine despre lume ca fiind relativ sigură și predictibilă, sau, din contră amenințătoare și haotică. Avem nevoie de o „bază de siguranță” , a putea interioriza o legătură sigură cu ceilalți pentru a opera în lume.
Susan M. Johnson folosește acronimul A.R.E pentru a defini o legătură emoțională de calitate : accesibilitatea, receptivitatea și angajarea emoțională a figurilor de atașament. Stilul de atașament securizant, se va manifesta în relația de cuplu prin a fi confortabili cu apropierea și nevoia de a fi împreună cu ceilalți și a comunica coerent aceste nevoi. Dacă însă, persoanele de atașament nu au fost disponibile sau chiar amenințătoare, stilul de atașament va fi unul de tip anxios sau evitant, în funcție de ce strategie de supraviețuire se va activa: lupta sau fuga. Un model de atașament în care este implicată traumatizarea de către figura de atașament, este cel dezorganizat ( la copii) sau evitant temător ( la adulți). Acest tip de atașament este caracterizat de nevoie de conexiune și de distanță, deoarece în aceeași persoană s-a aflat atât sursa fricii cât și soluția la frică.
Un tip de atașament securizant ajută la gestionarea matură a despărțirii și la menținerea unei perspective sănătoase asupra relației, cel anxios poate prelungi suferința, ducând la dificultăți în a accepta separarea, accentuată de trauma de abandon reactivată.
Atașamentul evitant poate masca durerea, dar fără o procesare emoțională autentică, suferința poate reveni mai târziu, iar cel dezorganizat poate face procesul de vindecare foarte dificil, deoarece persoana oscilează între dorința de apropiere și teama de suferință.
Conștientizarea stilului de atașament ne poate ajuta să înțelegem felul în care ne raportăm la relații și cum gestionăm provocările apărute; de ce unii suferă mai mult și timp îndelungat, pe când unii pare că trec foarte repede peste pierdere.
Indiferent de stilul de atașament, reprimarea sentimentelor nu ajută pe termen lung. Este important să le recunoaștem și să le procesăm pentru a crea relații mai sănătoase.
Iubirea este chimie
Când suntem îndrăgostiți, creierul nostru eliberează dopamină, oxitocină și serotonină, neurotransmițători asociați cu plăcerea, atașamentul și starea de bine. După o despărțire, lipsa acestor substanțe creează o stare asemănătoare unui sevraj indus de stoparea consumului de droguri și face greu de stăpânit partea emoțională.
Iubirea, fiind o experiență personală intensă, lasă urme adânci în memorie. Chiar dacă amintirile despre o fostă relație se estompează, emoțiile asociate pot persista mult timp. Chiar și lucrurile mici pot aduce aminte de persoana iubită și trezi emoții, uneori contradictorii: dragoste și ură în același timp.
Idealizarea trecutului
După o despărțire, creierul are tendința de a idealiza relația și de a reține momentele frumoase mai mult decât pe cele negative. Aceasta creează iluzia că am pierdut ceva unic și de neînlocuit, ceea ce face procesul de vindecare mai dificil.
O rană care nu se închide este una mai veche decât cea care credem
Dacă am văzut în partener, unul din părinți sau îngrijitorii de bază, e ca și cum am pierde din nou posibilitatea unei rescrieri pozitive a poveștii noastre de viață. Desigur, lucrurile nu funcționează așa și așteptarea nu este una realistă: noi nu mai suntem copii iar partenerul, este un adult cu propria poveste de viață. O relație în care unul din parteneri devine „părinte” iar celălalt „copilul” nu este una sănătoasă și în timp, va conduce la deteriorarea vieții.
Lipsa de încheiere emoțională a relației sau Efectul Zeigarnik
Dacă o relație s-a încheiat brusc sau fără explicații clare, creierul continuă să caute răspunsuri.
Efectul Zeigarnik este un fenomen psihologic care explică de ce oamenii tind să-și amintească mai bine sarcinile neterminate sau incomplete decât pe cele finalizate. În contextul relațiilor de iubire încheiate, acest efect poate explica de ce rămânem blocați în gânduri despre fostul partener, mai ales dacă despărțirea nu a avut un final clar sau satisfăcător.
Regretul și scenariile ipotetice
Ne întrebăm obaesiv „Ce ar fi fost dacă…?” sau „Dacă aș fi fost mai bun, poate nu s-ar fi terminat…”. Aceste gânduri sunt o încercare a creierului de a finaliza „sarcina neterminată” – adică relația.
Dacă credem că am fi putut acționa diferit, parcursul relației ar fi fost unul în controlul nostru. Acest lucru este parțial adevărat, pentru ca putem contribui negativ sau pozitiv la o relație, însă nu este în controlul nostru absolut cum va evolua aceasta.
Idealizarea trecutului
Fiindcă despărțirea este percepută ca un proces incomplet, tindem să ne concentrăm pe momentele bune și să uităm aspectele negative ale relației, ceea ce face uitarea și mai dificilă.
Uneori, nu vom avea toate explicațiile dorite, iar asta trebuie acceptată pentru a ne elibera mental.
Despărțirea percepută ca un doliu
Acceptarea, este în sine un proces, la care se ajunge după parcurgerea unor pași implicați în doliu, pentru ca o despărțire poate fi percepută drept o pierdere irecuperabilă.
Elisabeth Kübler-Ross a dezvoltat modelul celor cinci etape ale doliului: negarea, persoana refuză să creadă că relația s-a terminat; furia manifestată prin gânduri de genul „Cum a putut să-mi facă asta?”, „Nu meritam așa ceva!”; negocierea, manifestată prin încercarea de a repara relația, promisiuni despre schimbare sau rugăminți; depresia, persoana se confruntă cu tristețe profundă și are impresia că nu va mai iubi niciodată; iar ultimul stadiu, cel al acceptării în care persoana realizează ca viața merge înainte și ca există posibilitatea unei alte relații și a se îndrăgosti
Etapele nu sunt liniare și nu toată lumea trece prin ele, iar durata depinde de la persoană la persoană: este un proces particular.
Problema poate apărea când un individ este blocat într-o anumită etapă și nu o poate depăși. Atunci este necesar ajutorului unui specialist.
