Cum pregăteau bunicii noștri cea mai bună friptură de miel. Rețeta veche pe care toți românii au uitat-o
Fără miel, masa de Paște parcă nu are niciun farmec. Cel puțin nu în zona noastră a Balcanilor, unde tradiția întâlnește gustul inconfundabil al rețetelor transmise din generație în generație.
La români, friptura de miel pascală nu a fost niciodată o întâmplare – ci un ritual. Unul care, din păcate, începe să se piardă în iureșul modern al supermarketurilor, al preparatelor „la minut” și al gusturilor uitate, scrie Adevarul.
Astăzi, Paștele e mai degrabă o ocazie de mini-vacanță, în care ouăle de ciocolată și iepurașii au înlocuit icoanele, iar mesele festive s-au transformat în maratoane gastronomice cu de toate.
Dar acum o sută și ceva de ani, în satele din Principate, Paștele era despre liniște, post, rugăciune și, în ziua Învierii, despre miel. Mielul – simbol al jertfei și renașterii – era centrul mesei, iar felul în care era pregătit spunea multe despre tradițiile locului.
Friptura de miel „ca-n Banat” – o minune care-ți ia mințile
Puțini mai știu astăzi cum se gătea în Banat friptura de miel de Paște. Iar cei care știu o consideră o adevărată comoară culinară. Rețeta, consemnată cu har și nostalgie de regretatul Radu Anton Roman în Poveștile bucătăriei românești, este una complexă, dar cu adevărat spectaculoasă.
Totul începe cu un sfert de miel – fie pulpă, fie spată. Bucata de carne se crestează cu grijă între os și carne, pentru a face loc umpluturii. Se sărează și se lasă la odihnit. Între timp, gospodinele pregătesc umplutura din măruntaie de miel, trei cepe, trei ouă, verdeață și miez de pâine muiat în lapte.
Ceapa se călește în unt, apoi se amestecă cu măruntaiele, ouăle și pâinea, toate asezonate cu sare și piper. Umplutura se îndeasă cu grijă în „buzunarele” crestate, care se „sigilează” cu ață, ca o operă de artă țărănească.
Carnea se unge cu unt, se presară usturoi tocat, ceapă verde și piper boabe, apoi se dă la cuptorul încins pentru vreo două ore.
Din când în când, friptura se stropește cu vin dulce și sosul format în tavă. În vremuri bune, friptura se cocea în cuptorul de lut, pe lemn adevărat, și mirosea de-ți făcea sufletul să tresalte. Iar la final, era servită alături de un vin roșu-sec din podgoriile Banatului – un „sfânt trifoi” al mesei: miel, vin și rugăciune.
Friptura simplă, dar genială a țăranului român
Dacă în Banat friptura era un adevărat ceremonial, în restul țării mielul se făcea mai simplu, dar la fel de delicios. O rețetă fără zorzoane și ingrediente de peste mări, dar cu gust adevărat. Pulpa de miel se freca bine cu sare, usturoi și, în funcție de zonă, cu boia sau piper – condimente apărute mai târziu prin gospodăriile românilor.
Se înfășura apoi în slănină subțire, care păstra suculența cărnii, și se dădea la cuptorul de lut, încins bine înainte. În doar 30–40 de minute, friptura era gata.
Rumeneala ei era semn că se sfârșise postul, că începuse bucuria. Se servea cu legume de primăvară, din grădina casei, și nelipsitul vin roșu țărănesc – „căpșunica” dulce și parfumată, așa cum o numeau moldovenii.
