Dragă Ioan Bocşa,

Deşi, ca să intri în "condeiul" locului, ar trebui să comiţi ceva „notabil": să faci o boacănă, să faci 92 de ani ca Maestrul Beligan, să faci ceva!

Dar eu consider că, deşi tu nu ţi-ai umflat mustaţa cu botulină, nu ţi-ai făcut pectoralii cu cine ştie ce anabolizant, nu te-ai vopsit mov, la păru-ţi grizonat - măcar olecuţă - prin tot ce ai făcut până acum - în cântecul şi viaţa ta - este demn de laudă. Remarcabil.

Tu nu mai eşti demult acel solist uimitor cu o voce extraordinară, de muzică populară, interpretul unei "doine de adulter" cum îi spun eu dramaticului cântec „Ană" (fata mea frumoasă), sau al atâtor cântece pe pe Someş or Mureş; tu nu eşti numai solistul şi coristul şi aranjorul şi culegătorul unor colinde minunate, uitate duprin Ardeal; tu nu eşti numai cercetătorul, scormonitorul cântecelor vechi, rare, dispărute, din Ardeal; tu nu eşti profesorul, doctorul dirijorul de coruri de copii sau adulţi care vor conserva, transmite, duce mai departe în timp, ce au învăţat de la tine; tu nu eşti numai marea voce, penetrantă, virilă, bărbatul ţanţoş, cu mustaţa cea mai afrodiziacă, ce face mândrele să-şi piardă minţile.

Tu Puiule, eşti un mare simbol al Ardealului, al românismului de acolo! Am fost cu tine în America la Detroit, la Caddiff, în Spania la Calatayud, unde românii te-au primit şi respectat, venerat, sufocat cu iubirea lor.

Tu şi alţi câţiva - Mitru Fărcaş, Ionuţ Fulea, apoi Zamfir cel unic, alături de maramureşenii lui Leşe, bărbaţi ai neamului - sunteţi, aşa cum mai ieri scriam despre Eminescu, speranţa noastră cea de pe urmă, de a fi şi de a rămâne români în acest sălbatic proces de deznaţionalizare, de trădare subtilă, de înstrăinare a românului de ţara şi obârşia sa.

De mama sa. Ca şi Eminescu, voi câţiva, ne mai rămâneţi o ultimă speranţă, una agonică de a ne salva. Căci, Profetic aş putea spune amar, inversând sensul clasic al unei spuse: după voi, Potopul! Mulţam că existaţi, Ioan Bocşa!

George Stanca (pamflet)