Andreea Ibacka: «Bărbaţii sunt amnezici şi încăpăţânaţi»
Povestea Andreei pare să fie inspirată din viaţa alături de Cabral şi este scrisă pe un ton amuzant însă realist.
"Cuplurile cu o vechime de minim câţiva ani au tendinţa de a nu-şi mai petrece timpul liber în oraşul mult prea agitat. Şi atunci când nu dorm, nu citesc sau nu se uită la tv acasaa, fie au musafiri, fie merg în vizită. iar vară, distracţia se mută în general la câte un grătar.
Atunci când se strânge gaşca nu e ca la mall la cinema, suntem politicoşi unii cu ceilalţi când ne întâlnim, vedem filmul şi apoi plecăm fiecare la casă lui.
Nu, când e toată lumea strânsă la grătar, trebuie să socializezi!
Dacă gaşcă nu e omogenă, toată treabă se împarte pe bisericuţe. Totuşi, dacă gaşcă e unită, diferiţi povestitori preiau pe rând cuvântul şi fiecare are chestii de spus. Tare şi răspicat, să se remarce.
De parcă la final ar premia cineva cea mai bună poveste a zilei!
Acuma, într-un cuplu obişnuit, multe dintre poveştile recente sunt amintiri comune pentru iubiţi/soţi. Şi cum fiecare poveste are cel puţin două versiuni, se lasă cu circ.
Bineînţeles că atât el cât şi ea doresc să le împărtăşească prietenilor experienţă lor într-un mod cât mai personal şi fiecare cu cuvintele lui.
Totuşi, că să nu vorbească în cor, unul dintre parteneri cedează şi îl lasă pe celălalt să povestească în general cedează femeia, fiind mai înţeleaptă! :)
Dar pe parcursul povestirii, invariabil sotul nu povesteşte aşa cum trebuie, omite detalii, ratează poantă, e subiectiv, încura datele. Toate la un loc sau măcar una dintre ele.
Aşa că soţia e "absolut obligata" să intervină. Şi să-şi corecteze soţul sau să mai spună ea ceva.
Ce urmează?
Mereu e la fel: "hai, spune tu, dacă ştii mai bine” şi apoi "nu, te rog continuă tu, iubi" etc.
Într-un final povestea e dusă până la capăt de către povestitor, dar de cele mai multe ori efectul poveştii nu mai e cel scontat, date fiind întreruperile dese.
Aşa se iroseşte o poveste bună!
"Ei” (bărbaţii), amnezici încăpăţânaţi, "noi” (femeile), aceleaşi cicălitoare innascutea. Şi într-un final nimeni nu e mulţumit!
Am senzaţia că nu mi se pare doar mie şi fenomenul asta e larg răspândit.
Ne putem abţine din a spune o poveste la voci?
La voi cine e responsabil cu povestitul? Cocoşul?
