Anul în care 3 imperii au vrut să dezmembreze națiunea română. Momentul care putea schimba istoria țării
La numai 7 ani de la unirea providențială din 1859, Principatele Române Unite se aflau în pragul destrămării. Tot ceea ce se realizase până în acel moment se ducea pe apa sâmbetei și noul stat era pe punctul de a dispărea.
Elita românească a reușit să realizeze incredibilul în 1859, profitând de furtuna politică și militară provocată de Războiul Crimeei, în rândul statelor europene.
Cu sprijinul Marilor Puteri europene care nu au văzut expansiunea Rusiei cu ochi buni, diplomația românească a reușit să-l impună pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate române și astfel să realizeze Principatele Române Unite.
A fost primul proiect modern al statului român și primul pas în obținerea independenței față de suzeranitatea otomană. Astfel, la 7 ani de la domnia lui Alexandru Ioan Cuza, figură providențială în istoria românilor, Principatele se aflau pe calea modernității și a reformei. Domnia autoritară a lui Cuza, viața sa privată scandaloasă, dar și lipsa reformelor radicale, tranșante în societatea românească, au dus însă tulburări politice greu de gestionat.
În plus, puteri atât de mari precum Austria, Imperiul Otoman și în special Rusia au avut ca scop dezintegrarea acestei structuri politice și restabilirea vechilor state medievale din Moldova și Țara Românească.
A fost organizată o locotenență domnească
Principatele Române se aflau pe marginea prăpastiei după abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza, în februarie 1866. Aveau doar trei luni la dispoziție pentru a găsit un înlocuitor, dar și pentru a convinge Marile Puteri că unirea trebuia păstrată. Rusia și Imperiul Otoman erau pregătite pentru o intervenție militară și dizolvarea Principatelor Unite.
A fost organizată o locotenență domnească, după abdicarea lui Cuza, formată din Lascăr Catargiu (moșier moldovean, conservator), Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie. Situația Principatelor Unite era critică la nivel internațional: locotenența nu era recunoscută.
Mai mult decât atât, Marile Puteri potrivnice unirii invocau prevederile Convenției de la Paris din 1861 care arătau că unirea principatelor românești erau valabilă doar pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. În acest context, elitele politice românești trebuiau să găsească urgent o soluție. Cel mai mare pericol era reprezentat de Rusia.
„Curtea de la Petersburg sprijinise unirea principatelor, convinsă că noul stat va gravita în orbita sa. De îndată ce ea a constatat că, dimpotrivă, Cuza se străduia să împiedice pătrunderea influenţei ruseşti, a hotărât să acţioneze pentru a anula actul de la 24 ianuarie 1859 şi a separa principatele. Percepţia rusă era că România lui Cuza şi-a dat un potenţial militar superior ponderii sale politice şi că, prin sprijinul acordat mişcărilor naţional-revoluţionare, a devenit un factor de instabiliate; în consecinţă, ea trebuia să dispară, revenindu-se la situaţia de dinainte de 1859.”, scria Florin Constantiniu în lucrarea sa „O istorie sinceră a poporului român”, relatează adevărul.ro.
Rușii, ca și turcii, erau pregătiți pentru intervenție în Principate. Austria, la rândul său, a arătat o atitudine agresive față de Principate și a cerut dezunirea. Marele risc era ca fiecare dintre aceste mari puteri să despartă și să împartă Principatele românești. Norocul românilor a fost că Austria a fost implicată în războiul cu Prusia. Însă, rămâneau Rusia și Imperiul Otoman.
Prințul care a refuzat să fie domnitor al Principatelor Unite
De fapt, elita românească dorea un prinț străin pe tronul Principatelor Unite, iar motivul era simplu: prințul străin aducea prestigiu, alianțe importante care protejau principatele și totodată fereau țara de corpuția și nepotismul specific balcanic.
„De li s-ar da un prinţ pământean, li s-ar face iarăşi un cel mai mare rău, pentru că din experienţă cunosc aceasta. Cu ruşinea mea mărturisesc că, în timp de şapte ani, cât am guvernat Moldova, am făcut o mulţime de nedreptăţi şi de nelegiuiri. Cugetul mă mustră, Dumnezeu să se îndure a mă ierta. Însă ce era să fac, când eram în înrudire şi în amiciţie cu toţi boierii? Cum era să nu pun ministru pe vărul meu, logofăt mare pe cuscrul meu, postlenic pe fiul meu, preşedinte al Divanului pe cumnatul meu, ispravnici pe nepoţi şi amici?”, scria fostul domnitor Grigore Alexandru Ghica într-o scrisoare către contele Walevski, ministrul de Externe al Franţei.
A fost o bătălie contracronometru pentru găsirea unui principe străin dintr-o casă regală de prestigiu și care, bineînțeles, să accepte preluarea unui stat cu mari probleme. Cu disperare, oamenii politici și diplomaților români l-au ales prima dată pe conte de Flandra și duce de Saxonia.
„Belgia era în aceea vreme un model pentru România. Astăzi, urma acestei influenţe, nu mai este aşa de vizibilă ca atunci. Cel mai cunoscut câmp de influenţă e cel constituţional. Într-adevăr constituţia belgiană de la 1831, a servit ca reper proiectului primei constituţii elaborate de Cuza, în octombrie 1859”, preciza Cristian Preda, în lucrarea „Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent”.
Astfel, românii l-au proclamat domnitor pe Filip de Flandra, fără voia sa. Ulterior, avea să afle că era domnitor al Principatelor Unite, o țară de care nici nu auzise. A fost informat de faptul că era domn al Principatelor Române Unite de către locotenența domnească, care i-a trimis o depeşă.
O lună mai târziu, prințul a trimis un răspuns. El, la sfatul Regelui Napoleon al III-lea al Franței, a refuzat tronul Principatelor. Într-o situație foarte dificilă, diplomații români s-au s-au reorientat către prințul Carol de Hohenzollern Sigmaringen, ce era înrudit atât cu familia regală prusacă, cât şi cu familia imperială franceză.
Carol, a doua alegere a românilor
Carol, în vârstă de 27 de ani, s-a născut în în Principatul Hohenzollern-Sigmaringen şi era cel de-al doilea fiu al prinţului prusac Karl Anton. A urmat o carieră militară, începând cu un cadet, apoi un sublocotenent de dragoni, locotenent secund de artilerie și ajungând în 1866 la gradul de căpitan în armata prusacă. S-a oferit voluntar în armată, a participat la cel de-al doilea război din Schleswig în 1864 și s-a remarcat în cadrul unor asalturi de fortificaţie.
Ion C. Brătianu a mers de urgență la Dusseldorf pentru a se întâlni cu Karl Anton de Hohenzollern și cu fiul său Carol. „În timpul acestei convorbiri, Brătianu, adesându-i-se în mod oficial în numele țării și a locotenenței domnești, i-a propus prințului coroana României, descriindu-i în continuare situația Principatelor și explicându-i clar ce multe pericole planează asupra acestora, dacă mai durează incertitudinea. În sfârșit, prințul a fost rugat stăruitor să ia o decizie favorabilă cauzei românești”, precizează Paul Lindenberg în „Regele Carol I al României”.
Și de această dată propunerea a fost primită cu reticență, prințul Carol solicitând răgaz de gândire. Mai ales că trebuia să ceară aprobarea împăratului german Wilhelm. În plus, situația Principatelor era delicată.
„Prințul Carol a replicat că, ce-i drept, simte în el curajul de a da curs acestei solicitări, dar că are și serioase îndoieli și se întreabă dacă el corespunde unei misiuni atât de pline de răspundere, că deocamdată încă nu poate da un răspuns precis“, se arată în aceeași lucrare.
Cu toate acestea, împăratul Wilhelm nu a fost de acord ca prințul Carol să devină conducătorul Principatelor Române. L-a sfătuit pe Karl Anton de Hohenzollern să-i spună fiului său să se gândească mai mult. O problemă a fost că prințul va deveni vasal al otomanilor, lucru considerat nepotrivit pentru Hohenzollern. a rândul său, prințul Frederich Karl considera că prințul Carol merita ceva mai bun. Situația a fost foarte dificilă pentru români. Fără o reacție din partea familiei Hohenzollern, zilele treceau amenințător.
Elitele românești au apelat la o serie de trucuri diplomatice și propagandistice pentru a-l convinge să ia rapid o decizie, organizându-se un plebiscit, iar românii l-au votat în unanimitate pe Carol de Hohenzollern, puternic mediatizat. Ulterior, Brătianu a trimis scrisori principiilor de Hohenzollern în care le înfățișa o realitate romanțată: faptul că sunt așteptați cu brațele deschise de români și că se organizează slujbe religioase în cinstea nominalizatului.
„Cinci milioane de români l-au ales ca domn pe prințul Carol”
Chiar și ziarele berlineze titrau despre alegerea lui Carol ca domnitor al Principatelor Unite și despre faptul că românii așteptau bucuroși venira noului conducător.
„Știrea ce denota atâta certitudine l-a surprins pe prinț, ca și pe rudele sale; ea emana de la Brătianu care, grăbit să vină de la Paris la București, agitase acolo foarte energic problema alegerii. El trimisese și cu data de 16 aprilie 1866 o depeșă către principele Karl Anton în cuprinsul căreia se spunea că cinci milioane de români l-au ales ca domn pe prințul Carol și că în toate bisericile rugăciunile fierbinți ale clerului s-au unit cu cele ale poporului pentru a-l binecuvânta pe cel ales“, se arată în „Regele Carol I al României“, de Paul Lindenberg.
De fapt, situația era destul de diferită. În timp ce elitele politice și sociale erau dornice de aducerea unui principe străin, țăranii nu erau eloc încântați, fiind speriați că se va renunța la reformele lui Cuza. Și chiar și în rândul elitelor au existat un puternic flux pro-francez împotriva politicii pro-germane a viitorului rege Carol I.
Dar propaganda diplomatică a dat roade. Cert este că la acea vreme pricipele Carol a fost impresionat. El a decis să accepte propunerea românilor, în ciuda reticenței împăratului german.
