Când sărbătoreau, de fapt, românii Anul Nou? Revelionul nu avea nici o legătură cu 1 ianuarie
Ne-am familiarizat, de generații bune cu sărbătorirea momentului trecerii dintre ani, în noaptea dintre 31 decembrie și 1 ianuarie, dar Revelionul este o petrecere împământenită, relativ recent, printre români.
În mod tradițional, românii sărbătoreau Anul Nou în alt anotimp, la începutul primăverii, fiind o sărbătoare păgână cu multe semnificații ritualice. Petrecerile actuale sunt împrumutate din Vestul Europei, scrie Adevărul.ro. Pentru românii de astăzi, Ajunul Anului Nou se sărbătorește pe 31 decembrie. Pare că așa a fost mereu, mai ales că obiceiul de a merge cu plugușorul este atestat și în „Amintiri din copilărie” ale lui Ion Creangă, de acum aproximativ 150 de ani.
Mulți ar fi poate suprinși să afle că, de fapt, la români, sărbătorirea Anului Nou, pe 1 ianuarie, nu este o tradiție de când lumea și pământul. Din contră, este un obicei relativ nou, dictat mai ales de schimbările calendaristice, dar și de obiceiurile vest-europene care au pătruns în Principate, întâi în cadrul familiilor boierești, al târgoveților și mai apoi generalizându-se și în lumea sătească.
Românii marcau trecerea Anului Nou, în mod tradițional, la începutul primăverii, adică în luna martie. Era o tradiție păgână, unii spun că împrumutată de la romani, care sărbătoreau Anul Nou în aceeași perioadă, fie, cum spun alții, are rădăcini și mai vechi, chiar din fondul civilizațiilor agrare neolitice și eneolitice.
În orice caz, Anul Nou la români coincidea cu marcarea echinocțiului de primăvară, atunci când pentru vechile popoare se termina iarna și începea anotimpul lucrărilor agricole. Lucru lesne de observat prin tradițiile de Anul Nou, specifice mai degrabă primăverii și mai puțin iernii. De exemplu, mersul cu plugușorul marca, în mod ritualic, în comunitățile românești, primul arat de primăvară.
Odată cu generalizarea și instituționalizarea creștinismului în Europa, sărbătorile păgâne au fost abandonate sau interzise, cel puțin în zonele bine controlate de Biserică. Erau, însă, continuate și păstrate în zonele cu control marginal al clericilor, în zonele încă păgâne sau în comunitățile unde presiunea religioasă nu era atât de drastică, inclusiv în teritoriile locuite de români.
Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, tradiția Anului Nou este reluată, dar încărcată de semnificații religioase și mutată pe data de 1 ianuarie, iar de atunci așa a rămas. La români, însă, a durat ceva vreme până când să fie recunoscută data de 1 ianuarie ca zi de sărbătoare a începerii unui nou an. Țăranii continuau să celebreze fertilitatea și începerea noului an agricol, în luna martie, odată cu aratul.
De altfel, noul calendar a fost adoptat oficial în România abia după Primul Război Mondial, în anul 1919. Vechile tradiții și ritualuri de primăvară au fost „mutate” iarna, pentru a putea fi „împăcate” calendarul și obiceiurile străvechi. Așa s-a ajuns la mersul cu plugușorul și cântatul aratului în mijlocul iernii.
Moda organizării Revelionului, un obicei vest-european, apare în spațiul românesc abia după jumătatea secolului al XIX-lea. Evident, era practicat de marile familii boierești și însemna doar o masă după balul din noaptea de 31 decembrie. Paharnicul Constantin Stamate trece Revelionul în dicționarul său de neologisme, semn că era un cuvânt absolut nou. Mai apoi, odată cu instaurarea monarhiei în România, Revelioanele încep să devină ceva obișnuit în familiile înstărite, de la oraș. La țară, această petrecere de sorginte franțuzească ajunge foarte târziu.
Ai un pont sau mai multe informații pe subiect, scrie-ne pe adresa pont@click.ro!
